Isaac Asimov - Cavernele de oţel

— Eşti probabil animat, replică R. Daneel, de un impuls foarte puternic de a îţi proteja soţia împotriva unui interogatoriu. Mi se pare evident că ai construit această argumentaţie fără a crede realmente în ea.

— Cine dracu' te crezi? explodă Baley. Nu eşti detectiv! Eşti o maşină de cerebro-analiză, ca encefalografele pe care le avem chiar în clădirea asta. Ai braţe, picioare şi cap, poţi vorbi, dar nu eşti cu nimic mai presus de o maşină. Montarea unui nenorocit de circuit nu face din tine un detectiv, aşa că la ce te pricepi tu? Ţine gura-nchisă şi lasă-mă pe mine să raţionez.

— Cred că ar fi mai bine să cobori nivelul glasului, Elijah, rosti încet robotul. Recunosc că nu sunt un detectiv în sensul în care eşti tu, totuşi aş dori să îţi supun atenţiei un mic amănunt.

— Nu mă interesează să te-ascult.

— Te rog, fă-o! Dacă greşesc, spune-mi şi nu va fi nimic rău. Aseară ai plecat din garsonieră pentru a o suna pe Jessie de la telefonul din coridor. Am propus să îl laşi pe fiul tău să telefoneze, dar mi-ai spus că la pământeni nu există obiceiul ca tatăl să îşi trimită fiul în pericol. Dar există obiceiul ca mama să o facă?

— Nu, bineîn…, începu Baley apoi se opri.

— Ai înţeles ce vreau să spun, continuă R. Daneel. În mod normal, dacă Jessie s-ar fi temut pentru siguranţa ta şi ar fi dorit să te prevină, şi-ar fi riscat propria viaţă, nu şi-ar fi trimis fiul. Faptul că l-a trimis pe Bentley poate să însemne doar că a considerat că el este în siguranţă, însă ea nu este. Dacă această conspiraţie ar fi fost alcătuită din persoane necunoscute pentru Jessie, situaţia nu ar fi stat în felul acesta, sau cel puţin Jessie nu ar fi avut nici un motiv să creadă aşa ceva. Pe de altă parte, dacă ea însăşi ar fi fost un membru al conspiraţiei, ar fi ştiut că va fi supravegheată şi recunoscută, pe când Bentley ar fi putut trece neobservat.

— Aşteaptă, făcu Baley străbătut de un fior neplăcut, deducţia este ingenios construită, dar…

Aşteptarea nu mai fu necesară. Semnalizatorul de pe biroul comisarului clipi violent. R. Daneel aşteptă ca Baley să răspundă, dar pământeanul îl privea neajutorat. Robotul apăsă tasta de contact.

— Ce este?

Glasul neclar al lui R. Sammy rosti:

— A venit o doamnă care doreşte să-l vadă pe Lije. I-am spus că este ocupat, dar nu vrea să plece. Spune că se numeşte Jessie.

— Dă-i voie să intre, replică R. Daneel calm şi ochii săi căprui se înălţară lipsiţi de emoţie, întâlnind privirea panicată a lui Baley.

Baley rămase în picioare, catatonie de şoc, când Jessie alergă spre el, îl prinse de umeri şi se cuibări la piept.

— Bentley? şoptiră buzele lui palide.

Ea îl privi şi clătină din cap, iar părul castaniu îi undui în toate părţile.

— N-a păţit nimic.

— Atunci…

Printr-un torent neaşteptat de suspine, cu glas scăzut care abia putea fi înţeles, Jessie rosti:

— Nu mai pot, Lije. Nu mai pot! Nu mai pot dormi sau mânca. Trebuie să-ţi spun!

— Nu-mi spune nimic, o opri chinuit bărbatul. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu acum!

— Trebuie… Am făcut un lucru îngrozitor de rău… Îngrozitor! Lije…

— Nu suntem singuri, zise disperat Baley.

Ea înălţă ochii şi se uită la R. Daneel, fără a da vreun semn de recunoaştere. Poate că lacrimile în care îi înotau ochii transformaseră robotul într-o ceaţă lipsită de trăsături distinctive.

— Bună ziua, Jessie, rosti încet R. Daneel.

— Este… este robotul? icni femeia.

Îşi trecu dosul palmei peste ochi şi ieşi de sub braţul drept al lui Baley. Inspiră adânc şi, pentru o clipă, un zâmbet tremurător îi flutură pe buze.

— Tu eşti, nu?

— Da, Jessie.

— Nu te deranjează să ţi se spună robot?

— Nu, Jessie, deoarece sunt într-adevăr un robot.

— Atunci nici pe mine nu mă deranjează să mi se spună tâmpită, idioată şi… şi agent subversiv, fiindcă asta sunt.

— Jessie! icni Baley.

— N-are rost, Lije, urmă ea. Dacă-i partenerul tău, poate să ştie şi el. Nu mai pot rezista. De ieri, este îngrozitor. Nu-mi pasă dacă voi face închisoare. Nu-mi pasă dacă mă vor trimite la nivelurile cele mai de jos, lăsându-mă să trăiesc cu enzime brute şi apă. Nu-mi pasă dacă… N-o să-i laşi, nu-i aşa, Lije? Să nu-i laşi să-mi facă ceva. Mi-e… mi-e frică…

Baley o bătu uşor cu palma pe umăr şi o lăsă să plângă.

— Nu se simte bine, i se adresă lui R. Daneel. N-o putem ţine aici. Ce oră este?

Fără să consulte vreun ceas, R. Daneel răspunse:

— Paisprezece şi patruzeci şi cinci de minute.

— Comisarul se poate întoarce dintr-o clipă în alta. Comandă o maşină şi vom discuta pe autostradă.

— Pe autostradă? tresări Jessie. Nu, Lije!

Bărbatul căută să vorbească pe un ton cât mai liniştitor:

— Jessie, nu trebuie să fii superstiţioasă. Pe expres nu poţi merge în halul în care eşti acum. Fii fată cuminte şi calmează-te, altfel nu vom putea traversa nici sala comună. O să-ţi aduc nişte apă.

Ea îşi şterse faţa cu o batistă umedă şi constată cu tristeţe:

— Vai, mi s-a luat tot fardul!

— Nu trebuie să-ţi faci griji în privinţa asta, o linişti Baley. Daneel, ce s-aude cu maşina?

— Ne aşteaptă, partenere Elijah.

— Haide, Jessie.

— Stai! Stai puţin, Lije. Trebuie să-mi aranjez cumva faţa.

— Nu mai contează acum.

Ea însă se împotrivi.

— Te rog! Nu pot trece în felul ăsta prin sala comună. Nu va dura nici o secundă.

Bărbatul şi robotul aşteptară — Baley încleştând şi descleştând convulsiv pumnii, iar R. Daneel impasibil.

Jessie îşi răscoli prin poşetă în căutarea instrumentelor necesare. (Cândva, Baley declarase cu solemnitate că dacă exista vreun obiect care să fi rezistat progresului tehnologic încă din timpurile medievale, acela nu putea fi decât poşeta femeilor. Nici chiar înlocuirea cataramelor metalice cu închizători magnetice nu avusese succes.) Jessie scoase o oglinjoară şi cosmetitrusa argintie pe care Baley i-o cumpărase la aniversarea ei, cu trei ani în urmă.

Cosmetitrusa avea câteva orificii şi femeia le folosi pe rând. Toate, cu excepţia sprayului final, erau invizibile. Le întrebuinţă cu acea delicateţe a controlului şi fineţe a atingerii care păreau să fie înnăscute la femei, chiar şi în momentele de maximă tulburare.

Mai întâi fondul de ten subţire şi uniform, care camuflă asperităţile şi lucirile pielii, lăsând în urmă nuanţa vag aurie despre care Jessie învăţase din experienţă îndelungată că era cea mai potrivită pentru culorile naturale ale părului şi ochilor ei. Apoi o uşoară atingere cu bronz pe frunte şi bărbie, puţin roşu pe ambii obraji, estompându-se treptat spre articulaţia maxilarului, şi albastru delicat pe pleoapele superioare şi în lungul lobilor urechilor. În cele din urmă, aplicarea de roşu-aprins şi neted pe buze. Această operaţie implicase singurul spray vizibil — o ceaţă rozalie care sclipi fluid în aer, dar se uscă şi-şi intensifică culoarea în contact cu buzele.

— Aşa, făcu Jessie atingându-şi cu mişcări scurte părul şi părând foarte satisfăcută, cred că asta a fost tot.

Procesul durase mai mult decât secunda invocată, dar mai puţin de cincisprezece secunde, totuşi lui Baley i se păruse interminabil.

— Haide, spuse el.

Femeia de abia avu timp să bage cosmetitrusa în poşetă, înainte de a fi împinsă pe uşă.