Isaac Asimov - Cavernele de oţel

— Dar de ce ar trebui ca o femeie care respectă legea să îşi dorească să aibă o moralitate dubioasă?

Baley aproape că zâmbi.

— Femeile rămân femei, Daneel. Oricum, eu am făcut o mare prostie. Într-un moment de iritare, am insistat că personajul istoric Izabela nu a fost mai imoral ca alte femei, ba, dimpotrivă, a fost o soţie virtuoasă. Am regretat mereu ieşirea aceea.

S-a dovedit că o făcusem pe Jessie extrem de nefericită. Îi răpisem o satisfacţie ce nu putea fi înlocuită. Bănuiesc că acţiunile ei ulterioare au constituit modalitatea prin care a vrut să se răzbune. Cred c-a vrut să mă pedepsească, angajându-se într-o activitate pe care ştia că n-o voi aproba. Nu spun că dorinţa a fost una conştientă.

— O dorinţă poate să fie altfel decât conştientă? Nu este un paradox?

Baley îl privi pe robot şi se simţi cuprins de disperare faţă de încercarea de a explica mintea subconştientă. De aceea, se mulţumi să continue:

— În plus, Biblia are o influenţă mare asupra gândirii şi sentimentelor oamenilor.

— Ce este „Biblia”?

Pentru o clipă, detectivul fu surprins, apoi se simţi uimit de faptul că îngăduise să se lase surprins. Ştia că spaţialii trăiau în conformitate cu o filosofie personală complet mecanicistă, iar R. Daneel putuse avea acces doar la cunoştinţele lor şi nimic în plus.

— Este cartea sacră pentru aproximativ jumătate din populaţia Pământului, răspunse el scurt.

— Nu pricep înţelesul adjectivului „sacru” în cazul de faţă.

— Am vrut să spun că este extrem de respectată. Dacă sunt corect interpretate, diverse părţi ale ei conţin un cod de comportament pe care mulţi îl consideră cel mai adecvat pentru fericirea finală a omenirii.

R. Daneel păru să reflecteze.

— Codul acesta este încorporat în legile voastre?

— Mă tem că nu. Este un cod care nu poate fi impus în mod legal. El trebuie respectat în mod firesc de toţi indivizii, din convingerea lor de a acţiona ca atare. Dintr-un anumit punct de vedere, este superior oricărei legi posibile.

— Poate să fie superior legii? Nu este o contradicţie?

Baley rânji strâmb.

— Vrei să-ţi reproduc un pasaj din Biblie? Ai fi curios să-l auzi?

— Te rog.

Detectivul încetini maşina şi opri, apoi rămase câteva clipe cu ochii închişi, amintindu-şi. I-ar fi plăcut să folosească limba arhaică şi sonoră a Bibliei medievale, dar pentru R. Daneel ar fi sunat a păsărească.

Începu ca şi cum ar fi relatat un episod contemporan, în loc să dezgroape o istorie din trecutul cel mai îndepărtat al omenirii:

— „Iar Iisus s-a dus la Muntele Măslinilor. Dar dimineaţa iarăşi a venit în templu, şi tot poporul venea la El; şi El, şezând, îi învăţa. Şi au adus la El fariseii şi cărturarii pe o femeie, prinsă în adulter şi, aşezând-o în mijloc, au zis Lui: «Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise ne-a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici?»

„Şi aceasta ziceau, ispitindu-L, ca să aibă de ce să-L învinuiască. Iar Iisus, plecându-Se în jos, scria cu degetul pe pământ. Şi stăruind să-L întrebe, El S-a ridicat şi le-a zis: «Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.»

„Iarăşi plecându-Se, scria pe pământ. Iar ei auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cei din urmă, şi a rămas Iisus singur şi femeia, stând în mijloc. Şi ridicându-se Iisus şi nevăzând pe nimeni decât pe femeie, i-a zis: «Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te-a osândit nici unul?»

„Iar ea a zis: «Nici unul, Doamne».

„Şi Iisus i-a zis: «Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti.»“

R. Daneel ascultă cu atenţie, apoi întrebă:

— Ce este „adulter”?

— Nu contează prea mult. Era un delict, iar pe vremea aceea pedeapsa acceptată pentru acest delict era lapidarea — adică vinovatul era lovit cu pietre, până murea.

— Iar femeia era vinovată?

— Da.

— Atunci de ce n-a fost lapidată?

— Nici unul dintre acuzatori n-a simţit c-o mai poate lovi după ce a auzit cuvintele lui Iisus. Parabola aceasta are scopul de a arăta că există ceva superior justiţiei cu care ai fost tu programat. Există un impuls uman numit „milă”, un act numit „iertare”.

— Nu sunt familiarizat cu aceşti termeni, partenere Elijah.

— Ştiu, murmură Baley, ştiu.

Porni brusc maşina şi acceleră sălbatic, fiind apăsat cu putere de spătarul capitonat al scaunului.

— Unde mergem? întrebă R. Daneel.

— În oraşul enzimelor, ca să aflăm adevărul de la conspiratorul Francis Clousarr.

— Ai o metodă pentru aceasta, Elijah?

— Eu nu, dar tu ai, Daneel. Una simplă.

Maşina goni prin coridor.

Baley simţea aroma vagă a oraşului enzimelor sporind, devenind tot mai pătrunzătoare. El n-o considera la fel de neplăcută pe cât apreciau alţii, de exemplu Jessie, ba chiar putea spune că o agrea. Avea conotaţii plăcute.

De fiecare dată când simţea mirosul de enzime brute, alchimia percepţiilor senzoriale îl readucea cu mai bine de trei decenii în trecut. Avea din nou zece ani şi-l vizita pe unchiul Boris, care era fermier de enzime. Întotdeauna, unchiul Boris avea o mică provizie de delicatese din enzime: prăjiturele, bomboane din ciocolată umplute cu lichid dulce sau pesmeţi dulci de forma unor căţei şi pisici. Deşi copil, Baley ştia că unchiul Boris n-ar fi trebuit să aibă toate dulciurile acelea pentru a le dărui şi de aceea le mânca tăcut, într-un colţ, cu spatele spre mijlocul odăii. Le mânca repede, de teamă să nu fie prins.

Din motivul acela parcă aveau un gust şi mai bun.

Bietul unchi Boris! Murise în urma unui accident. Lui Baley nu i se spusese niciodată cum se petrecuseră lucrurile, iar el plânsese amar, deoarece crezuse că unchiul Boris fusese arestat pentru că furase enzime. Se aşteptase să fie el însuşi arestat şi executat. După mulţi ani, scotocise cu precauţie prin dosarele de poliţie şi aflase adevărul. Unchiul Boris căzuse sub şenilele unui transportor. Fusese un final dezamăgitor pentru un mit romantic.

Cu toate acestea, mitul îi reînvia în minte la fiecare adiere, oricât de fugară, de enzime brute.

Oraşul enzimelor nu era numele oficial pentru nici o parte a Oraşului New York; nu putea fi descoperit în nici un dicţionar geografic şi pe nici o hartă oficială. Ceea ce oamenii numeau „oraşul enzimelor”, pentru serviciile poştale nu era altceva decât zona ce cuprindea sectoarele Newark, New Brunswick şi Trenton -o bandă lată peste medievalul stat american New Jersey, presărată cu cartiere rezidenţiale, mai ales în Newark Center şi Trenton Center, dar alocată în mod special fermelor multistratificate, în care se dezvoltau şi multiplicau o mie de varietăţi de enzime.

O cincime din populaţia Oraşului New York lucra în fermele de enzime, iar altă cincime activa în industriile subsidiare. Începând cu munţii de lemn şi celuloză care erau transportaţi în Oraş din codrii încâlciţi ai râului Allegheny[6], continuând cu cuvele de acid care-i hidrolizau în glucoză, cu încărcăturile de azotat de potasiu şi fosfaţi, care erau aditivii cei mai importanţi, şi ajungând la recipientele de materii organice furnizate de laboratoarele chimice — totul se rezuma la un singur imperativ: enzime, tot mai multe enzime!

Fără enzime, şase dintre cele opt miliarde de locuitori ai Pământului ar fi murit de foame într-un an.