Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Dacă va fi necesar, guvernul nostru se va adresa direct concetăţenilor dumneavoastră, demascând adevărata situaţie. Mă îndoiesc profund că genul acesta de viol interstelar va fi tolerat! Fastolfe clătină din cap.

— Vă rog, domnule Baley, exageraţi! Realmente, ideile dumneavoastră sunt uluitoare. Să presupunem — doar să presupunem! — că R. Daneel ar fi într-adevăr R. Daneel. Să mai presupunem că el ar fi într-adevăr un robot. Nu ar fi atunci logic ca trupul pe care l-a văzut comisarul Enderby să fi fost realmente al doctorului Sarton? Ar fi greu de crezut că acel trup ar fi aparţinut altui robot. Comisarul Enderby a fost martor la construcţia lui R. Daneel şi poate recunoaşte că a existat un singur asemenea robot.

— Comisarul nu este expert în robotică, se încăpăţână Baley. Este perfect posibil să aveţi o duzină de roboţi similari.

— Să revenim la ipoteza mea, domnule Baley. Ce s-ar întâmpla dacă R. Daneel ar fi într-adevăr R. Daneel? în cazul acesta, nu s-ar nărui întregul dumneavoastră eşafodaj logic? Aţi mai avea altă bază pentru credinţa în acest complot interstelar melodramatic şi improbabil pe care l-aţi construit?

— Dacă este robot! Eu afirm că este om.

— Totuşi nu aţi investigat aspectul acesta, domnule Baley. Pentru a face diferenţa dintre un robot, chiar unul cu aspect foarte umanoid, şi un om nu este necesar să construiţi deducţii complexe şi nesigure, pornind de la cuvintele şi acţiunile sale. Aţi încercat, de exemplu, să-l înţepaţi cu acul pe R. Daneel?

— Poftim?!

— Este un experiment simplu. Există şi altele, poate nu chiar la fel de simple. Pielea şi părul său par reale, dar aţi încercat să le priviţi cu un dispozitiv de mărire corespunzător? De asemenea, el pare să răsufle, mai ales atunci când foloseşte aerul pentru a vorbi, însă aţi sesizat că respiraţia nu îi este regulată şi că pot trece minute întregi în care pare să nu respire deloc? Puteaţi să fi captat un eşantion din aerul expirat de el şi să-i fi măsurat conţinutul în bioxid de carbon. Aţi fi putut încerca să-i recoltaţi o mostră de sânge. Aţi fi putut încerca să-i detectaţi pulsul pe încheietura mâinii sau bătăile inimii sub cămaşă. Înţelegeţi ce vreau să spun, domnule Baley?

— Astea-s vorbe, replică pământeanul nesigur. Nu mă las păcălit de o cacealma. Aş fi putut încerca oricare dintre experimentele sugerate, dar credeţi că acest aşa-zis robot mi-ar fi îngăduit să mă apropii de el cu o seringă, un stetoscop sau un microscop?

— Desigur. Vă înţeleg punctul de vedere, încuviinţă Fastolfe. Privi spre R. Daneel şi făcu un gest scurt.

R. Daneel îşi atinse manşeta mânecii drepte a cămăşii şi tighelul diamagnetic se desfăcu pe toată lungimea sa. Apăru un braţ neted, musculos şi aparent complet omenesc. Firişoarele de păr, scurte şi roşcate, erau exact ceea ce te-ai fi aşteptat de la un bărbat, atât ca distribuţie, cât şi ca număr.

— Şi ce-i cu asta? făcu Baley.

R. Daneel prinse buricul degetului mijlociu drept între degetul mare şi arătătorul mâinii stângi. Baley nu putu distinge detaliile exacte ale mişcărilor care urmară.

Însă, la fel cum ţesătura mânecii se desfăcuse atunci când câmpul diamagnetic al cusăturii sale fusese întrerupt, acum braţul în sine se desfăcu în două.

Sub un strat subţire de material similar cărnii, se vedea albastru-cenuşiul mătuit al tijelor, cablurilor şi articulaţiilor din oţel inoxidabil.

— Vreţi să examinaţi mai îndeaproape componentele lui Daneel, domnule Baley? întrebă politicos Fastolfe.

Baley de abia putu să-l audă, asurzit de zumzetul din urechi şi de explozia bruscă de râs ascuţit şi isteric a comisarului.

Minutele trecură şi zumzetul se înteţi, acoperind râsetele. Domul şi mobilierul dinăuntru tremurară, înceţoşându-se, şi percepţia lui Baley asupra timpului se înceţoşă de asemenea.

În cele din urmă îşi reveni şi descoperi că stătea în aceeaşi poziţie, dar cu sentimentul clar al unui interval de timp din care nu-şi reamintea nimic. Comisarul dispăruse, receptorul trimensional redevenise opac şi lăptos, iar R. Daneel se afla lângă el, înţepându-i pielea dezgolită a antebraţului. Baley putea să vadă, imediat sub epidermă, umbra micuţă şi subţire a unei aşchii subcutanate. Dispăru chiar în timp ce o privea, dizolvându-se şi împrăştiindu-se în fluidul intercelular şi de acolo în fluxul sanguin şi celulele vecine, apoi mai departe în toate celulele corpului său.

Percepţia asupra realităţii i se consolidă.

— Te simţi mai bine, partenere Elijah? întrebă R. Daneel.

Baley se simţea într-adevăr mai bine. Îşi smuci braţul şi robotul îi îngădui să-l îndepărteze. După aceea, îşi coborî mâneca şi privi în jur. Fastolfe se găsea pe acelaşi scaun, cu un surâs îndulcindu-i chipul prea puţin atrăgător.

— Am leşinat? întrebă Baley.

— Într-un fel, răspunse Fastolfe. Mă tem că aţi suferit un şoc considerabil.

Baley îşi reaminti totul clar în clipa aceea. Prinse iute braţul cel mai apropiat al lui R. Daneel şi-i ridică mâneca, dezvelindu-i încheietura. Pielea robotului se simţea moale, dar dedesubt putea percepe o duritate mai mare decât cea a osului.

R. Daneel îşi lăsă braţul nemişcat în strânsoarea detectivului. Baley se holbă la el şi ciupi pielea în lungul unei imaginare linii mediane. Distingea oare o îmbinare fină?

Desigur, în mod logic o îmbinare trebuia să existe. Un robot cu epidermă artificială, al cărui aspect exterior îl imita perfect pe al omului, nu putea fi reparat în mod obişnuit. Nu putea să aibă un panou pectoral care să fie demontat din nituri sau şuruburi, nici un craniu care să fie basculat spre înapoi. Diversele părţi ale corpului mecanic trebuiau asamblate în lungul unei linii de câmpuri micromagnetice. Braţele, capul, întregul corp trebuia să se poată desface în două la o anumită manevră, pentru ca apoi să se unească la comanda inversă.

Baley ridică privirea şi, simţindu-şi obrajii arzând de ruşine, murmură:

— Unde este comisarul?

— Probleme urgente, răspunse Fastolfe. Mă tem că eu l-am încurajat să ne părăsească. L-am asigurat că vom avea grijă de dumneavoastră.

— Mulţumesc, aţi avut grijă perfectă, rosti rigid pământeanul. Cred că întâlnirea noastră a luat sfârşit.

Se sculă ţeapăn, pe articulaţii obosite. Pe neaşteptate, se simţea foarte bătrân. Prea bătrân ca s-o mai ia de la început. Nu-i trebuia cine ştie ce intuiţie ca să descifreze viitorul.

Comisarul va fi pe jumătate îngrozit şi pe jumătate furios. Îl va primi pe Baley, palid la faţă, scoţându-şi ochelarii pentru a-i şterge la fiecare cincisprezece secunde. Glasul său moale (Julius Enderby nu striga aproape niciodată) i-ar fi explicat cu grijă că spaţialii fuseseră jigniţi de moarte.

— Nu poţi să vorbeşti aşa cu spaţialii, Lije, ei nu acceptă aşa ceva. (Baley îşi putea imagina perfect vocea lui Enderby, până la cele mai neînsemnate intonaţii.) Te-am avertizat! Nu mai spun ce probleme ai provocat. Sigur că da, eu te-am înţeles. Am înţeles ce voiai să faci. Dacă ar fi fost pământeni, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Aş fi zis: de acord, dă-i drumul! Riscă! Dă-i în vileag! Dar pe spaţiali ?!. Ai fi putut să-mi spui, Lije. Ai fi putut să mă consulţi. Eu îi cunosc. Îi cunosc ca pe propriile mele buzunare.

Şi ce ar fi putut replica Baley? Că Enderby era exact genul de om căruia nu i-ar fi putut spune? Că ideea lui era teribil de riscantă, iar comisarul era o persoană teribil de prudentă? Că Enderby însuşi fusese cel care sublimase pericolele deosebite, atât ale eşecului evident, cât şi ale unui succes necorespunzător? Că singura modalitate de a scăpa de declasificare era de a dovedi că vinovaţii se găseau chiar în Oraşul Spaţial?