Isaac Asimov - Cavernele de oţel

„Sper că măcar l-au spălat”, îşi spuse în gând şi se miră din nou de modul bizar în care percepeau spaţialii igiena.

— Permiteţi-mi să mă prezint mai complet, continuă Fastolfe. Sunt însărcinat cu anchetarea morţii doctorului Sarton din partea Oraşului Spaţial, având o poziţie similară cu cea a comisarului Enderby în Oraşul New York. Dacă vă pot ajuta în vreun fel, sunt gata s-o fac. Suntem la fel de doritori ca şi dumneavoastră, cei din Oraşul New York, pentru o soluţionare discretă a cazului şi prevenirea unor incidente viitoare de aceeaşi natură.

— Vă mulţumesc, dr. Fastolfe, replică Baley, şi vă apreciez atitudinea.

„Cam atâta”, îşi spuse el „cu politeţurile.” Muşcă din miezul mărului şi simţi în gură nişte ovoide dure. Le scuipă în mod automat. Ovoidele, mici şi închise la culoare, zburară în toate părţile şi aterizară pe podea, unul fiind cât pe ce să lovească piciorul lui Fastolfe, dacă spaţialul nu l-ar fi retras grăbit.

Baley se înroşi la faţă şi se aplecă să le culeagă.

— Nu-i nimic, domnule Baley, spuse politicos Fastolfe. Lăsaţi-le, vă rog.

Detectivul se îndreptă în scaun şi aşeză cu grijă mărul pe masă. Avea senzaţia inconfortabilă că, după plecarea sa, micuţele ovoide pierdute vor fi căutate şi absorbite prin sucţiune, că bolul cu fructe va fi incinerat sau înlăturat din Oraşul Spaţial şi chiar odaia în care se aflau ei va fi dezinfectată cu virusocid.

Îşi camuflă stânjeneala prin bruscheţe.

— Aş dori permisiunea ca discuţiei noastre să i se alăture comisarul Enderby, prin prezenţă trimensională, rosti el.

Fastolfe ridică din sprâncene.

— Evident, dacă asta doriţi. Daneel, vrei să faci legătura?

Baley rămase tăcut, într-un inconfort evident, până ce suprafaţa sclipitoare a paralelipipedului mare din colţul încăperii dispăru, prezentându-l pe comisarul Julius Enderby şi o parte a biroului său. În clipa aceea, inconfortul dispăru şi Baley simţi pur şi simplu dragoste pentru figura familiară, dublată de dorinţa de a reveni în siguranţă, în cabinetul acela sau, de fapt, oriunde în Oraş. Chiar şi în zona cel mai puţin atrăgătoare a districtelor Jersey, unde se cultivau enzimele.

Acum, când avea martorul dorit, Baley nu mai vedea nici un motiv pentru a mai tărăgăna lucrurile.

— Cred, zise el, că am soluţionat misterul morţii lui Sarton.

Cu coada ochiului, îl zări pe Enderby sărind în picioare şi prinzându-şi disperat (dar cu succes) ochelarii care-i zburaseră de pe nas. Deoarece stătea în picioare, capul îi ieşea din limitele receptorului trimensionial şi comisarul fu nevoit să se reaşeze, roşu la faţă şi incapabil să articuleze un cuvânt.

Cu capul înclinat spre un umăr, Fastolfe părea şi el surprins, deşi nu se manifestase atât de vădit. Numai R. Daneel rămăsese neclintit.

— Vreţi să spuneţi, întrebă spaţialul, că ştiţi cine a comis crima?

— Nu, răspunse Baley, vreau să spun că n-a existat nici o crimă.

— Ce?! răcni Enderby.

— O clipă, comisare Enderby, interveni Fastolfe ridicând o mână. Privindu-l fix pe Baley, întrebă: Vreţi să spuneţi că dr. Sarton este viu?

— Da, dr. Fastolfe, şi cred că ştiu unde este.

— Unde?

— Chiar aici, spuse Baley şi indică ferm spre R. Daneel Olivaw.

În clipa aceea, Baley conştientiză cel mai acut bubuiturile propriei sale inimi. I se părea că trăieşte într-o clipă încremenită în afara timpului. Ca întotdeauna, chipul lui R. Daneel era imobil. Han Fastolfe afişa o expresie de uimire binecrescută şi nimic mai mult.

Baley era însă cel mai îngrijorat de reacţia lui Julius Enderby. Receptorul trimensional din care se holba faţa acestuia nu îngăduia o reproducere perfectă; exista un pâlpâit permanent, deşi discret, iar rezoluţia nu era chiar ideală. Din cauza acelor imperfecţiuni şi a ochelarilor comisarului, ochii lui rămâneau indescifrabili.

„Nu-ţi pierde cumpătul acum, Julius”, gândi Baley. „Am nevoie de tine.”

De fapt, nu credea că Fastolfe va acţiona în pripă sau mânat de un impuls emoţional. Cândva, citise undeva că spaţialii nu aveau religie, ci o substituiseră cu un intelectualism detaşat şi flegmatic, ridicat la rang de filosofie. Credea acest lucru şi se bizuia pe el. Ei acţionau fără grabă şi întotdeauna pe temeiul raţiunii.

Era convins că dacă ar fi fost singur printre ei şi ar fi făcut aceeaşi afirmaţie, n-ar mai fi revenit niciodată în Oraş. Raţiunea nemiloasă ar fi dictat dispariţia lui. Planurile spaţialilor erau pentru ei mult mai importante decât viaţa unui locuitor al Oraşului. Julius Enderby ar fi primit scuzele de rigoare. Poate că spaţialii i-ar fi predat comisarului până şi cadavrul lui Baley, clătinând din capete şi referindu-se la noul atentat al conspiraţiei pământene. Comisarul i-ar fi crezut — aşa era firea lui. Dacă-i ura într-adevăr pe spaţiali, ura lui se baza pe teamă. N-ar fi cutezat să le pună afirmaţia sub semnul întrebării.

Din aceste considerente, Baley avea nevoie de un martor al evenimentelor, ba mai mult, de un martor care să nu poată fi atins de măsurile de siguranţă calculate ale spaţialilor.

Comisarul vorbi, aproape înecându-se:

— Lije, greşeşti! Am văzut cu ochii mei cadavrul doctorului Sarton.

— Ai văzut nişte rămăşiţe carbonizate despre care ţi s-a spus că ar fi cadavrul lui Sarton, replică îndrăzneţ Baley.

Se gândi la ochelarii sparţi ai comisarului. Reprezentaseră o şansă neaşteptată pentru spaţiali.

— Nu, nu, Lije! L-am cunoscut bine pe dr. Sarton, iar capul îi rămăsese neatins. El a fost!

Comisarul ridică nesigur mâna spre ochelari, de parcă îşi reamintise abia acum cele întâmplate atunci, apoi adăugă:

— L-am privit de aproape, foarte de aproape.

— Ce crezi însă despre el, comisare? întrebă Baley arătând din nou spre R. Daneel. Nu seamănă cu Sarton?

— Ba da, în acelaşi mod în care un om ar semăna cu o statuie.

— Comisare, nu-i greu să adopţi o ţinută inexpresivă. Să presupunem că ai văzut de fapt un robot care fusese distrus cu blasterul. Ai afirmat că l-ai privit de aproape. L-ai privit de suficient de aproape ca să-ţi dai seama dacă suprafaţa carbonizată a marginilor rănii era într-adevăr ţesut organic descompus, sau doar un strat de carbon aplicat peste metalul topit?

Comisarul păru revoltat.

— Eşti ridicol! exclamă el.

— Dr. Fastolfe, se răsuci Baley spre spaţial, sunteţi de acord cu exhumarea corpului în vederea examinării?

— Domnule Baley, surâse Fastolfe, în circumstanţe normale nu aş avea nici o obiecţie, dar mă tem că noi nu ne îngropăm morţii, ci obişnuim să-i incinerăm.

— Foarte convenabil, murmură detectivul.

— Spuneţi-mi, domnule Baley, urmă Fastolfe, cum aţi ajuns la această concluzie extraordinară?

„Nu cedează”, gândi pământeanul. „Dacă va putea, va nega totul fără şovăială.”

— N-a fost greu, răspunse el cu glas tare. Imitarea unui robot este mai complexă decât simpla abordare a unei expresii încremenite şi a unei vorbiri excesiv de corecte. Problema dumneavoastră, a celor de pe Lumile Exterioare, este că sunteţi prea obişnuiţi cu roboţii. Aţi ajuns să-i acceptaţi aproape ca pe nişte fiinţe omeneşti şi nu mai distingeţi diferenţele. Pe Pământ, lucrurile stau altfel. Noi suntem foarte conştienţi de ceea ce înseamnă un robot. În primul rând, R. Daneel este prea uman ca să fie un robot. Prima mea impresie despre el a fost că este un spaţial. A fost necesar un efort real ca să mă adaptez declaraţiei sale potrivit căreia ar fi robot. Desigur, motivul real a fost faptul că este un spaţial , nu un robot .