Isaac Asimov - Cavernele de oţel

Şterse picătura de palmă, apoi strânse locul înţepăturii cu două degete de la cealaltă mână. Nici aşa nu mai apăru vreun strop de sânge.

În mod evident, era vorba despre o analiză sanguină. Baley simţi un fior evident de anxietate. Era convins că examinarea anuală de rutină efectuată de medicii Departamentului nu deţinea meticulozitatea sau, poate, cunoştinţele acestor făuritori glaciali de roboţi din exteriorul Pământului. Nu era sigur că dorea o examinare prea amănunţită a stării sănătăţii sale.

Aşteptarea i se păru lungă, dar când indicatorul se aprinse din nou, anunţă simplu: „Vizitatorul este rugat să continue”.

Baley răsuflă adânc, uşurat. Avansă şi trecu pe sub o arcadă. Două braţe metalice coborâră în faţa lui şi în aer apăru un mesaj luminos: „Vizitatorul este avertizat să nu mai înainteze”.

— Ce dracu'…, începu Baley uitând în furia sa că încă nu ieşise din Personal.

Imediat dinapoia lui se auzi glasul lui R. Daneel.

— Bănuiesc că detectoarele au depistat o sursă energetică. Ai asupra ta blasterul, Elijah?

Baley se întoarse brusc, stacojiu la faţă. După două tentative nereuşite, izbuti să articuleze:

— Poliţistul poartă permanent blasterul asupra sa, ori îl are în imediata vecinătate, atât în misiune, cât şi în afara acesteia.

De la vârsta de zece ani, acum era prima dată că vorbea într-un Personal. Atunci o făcuse în prezenţa unchiului Boris, când, de fapt, se plânsese în mod reflex pentru că se lovise la degetul de la picior. Unchiul Boris îi aplicase o corecţie severă acasă şi-i ţinuse o predică îndelungată asupra necesităţii comportamentului decent în public.

— Nici un vizitator nu poate să poarte arme, zise R. Daneel. Acesta este obiceiul nostru, Daneel. Până şi comisarul vostru îşi lasă blasterul la intrare, când ne vizitează.

În aproape orice alte circumstanţe, Baley s-ar fi răsucit pe călcâie şi ar fi plecat imediat, abandonând Oraşul Spaţial şi pe robot. Acum însă era aproape înnebunit de dorinţa de a-şi urma planul şi de a-şi duce răzbunarea la capăt.

„Asta”, gândi el „este examinarea medicală discretă, care a înlocuit-o pe cea mai amănunţită din primele zile.” Prin însuşi clocotul său interior putea înţelege foarte bine indignarea şi mânia care duseseră la Revoltele Barierei din tinereţea lui.

Întunecat la faţă, îşi descheie centura blasterului. R. Daneel i-o luă şi o aşeză într-o nişă din perete. Un oblon metalic subţire glisă peste ea.

— Pune degetul mare în adâncitură, spuse R. Daneel, şi numai amprenta ta va mai deschide compartimentul acesta.

Baley se simţea parcă dezbrăcat, ba chiar într-o măsură mai mare decât fusese sub duş. Trecu de punctul în care accesul îi fusese barat de braţele metalice şi ieşi finalmente din Personal.

Se afla tot într-un coridor, dar acesta părea cumva straniu. Lumina ce se întrevedea în depărtare deţinea o caracteristică nefamiliară. Simţi un curent de aer pe obraz şi, în mod reflex, se gândi că trecuse o maşină de poliţie.

Probabil că robotul îi descifrase nesiguranţa de pe chip, deoarece explică:

— Practic, acum te găseşti în aer liber, Elijah. Coridorul nu mai este climatizat.

Detectivul simţi că-l apucă ameţeala. Cum puteau spaţialii să fie atât de exigenţi faţă de un trup omenesc, numai pentru că venea din Oraş, pentru ca după aceea să respire aerul impur al spaţiilor deschise? îngustă nările, de parcă, apropiindu-le mai mult, ar fi putut filtra mai eficient aerul inspirat.

— Sunt sigur, urmă R. Daneel, că vei constata că aerul liber nu este dăunător sănătăţii omului.

— Bine, şopti slab Baley.

Curenţii de aer îi atingeau iritant chipul. Fără să fie puternici, erau aleatorii şi asta îl deranja.

Lucrurile neplăcute nu se opriră acolo. Coridorul se termina printr-o lumină albastră care, pe măsură ce se apropiau de ea, era înlocuită treptat de o lumină albă foarte intensă. Baley văzuse lumina soarelui. Fusese odată într-un Solariu, în interes de serviciu, dar acolo locul era înconjurat de sticlă protectoare şi imaginea Soarelui în sine fusese refractată într-o strălucire generală. Aici, totul era deschis.

În mod automat, privi spre Soare, apoi întoarse capul. Lăcrimă şi clipi repede din ochii orbiţi.

Un spaţial se apropie şi Baley încercă o undă de suspiciune.

R. Daneel înaintă pentru a-l saluta pe bărbat, strângându-i mâna. Spaţialul privi spre Baley şi spuse:

— Vreţi să mă urmaţi, domnule? Sunt dr. Han Fastolfe.

Situaţia era incomparabil mai bună în interiorul unui dom. Baley se trezi holbându-se la dimensiunile încăperilor şi la modul neglijent de alocare a spaţiului, dar fu recunoscător senzaţiei de aer condiţionat.

Fastolfe se aşeză, încrucişându-şi picioarele lungi, şi spuse:

— Presupun că preferaţi climatizarea în locul adierilor din exterior.

Părea destul de prietenos. Fruntea îi era brăzdată de cute fine, iar pielea de sub ochi şi bărbie începuse să atârne în pungi. Părul i se rărea, dar nu se zăreau fire grizonate. Urechile mari erau clăpăuge, ceea ce-i conferea o înfăţişare amuzantă şi modestă, care-l liniştea pe Baley.

În decursul dimineţii, detectivul privise din nou fotografiile făcute de Enderby în Oraşul Spaţial. R. Daneel tocmai aranjase întâlnirea aceasta şi Baley se pregătea psihic pentru ideea de a-i întâlni pe spaţiali în carne şi oase. Cumva, situaţia diferea considerabil de conversaţiile purtate cu ei prin intermediul kilometrilor de linii telefonice, aşa cum se întâmplase în câteva rânduri.

În general, spaţialii din fotografii semănau cu aceia prezentaţi ocazional în cărţile-film: înalţi, roşcovani, gravi şi chipeşi într-un mod distant. Ca R. Daneel, de exemplu.

Robotul îi arătase pe spaţiali lui Baley, iar la un moment dat pământeanul îl arătase brusc pe unul şi rostise:

— Ăsta eşti tu, nu-i aşa?

— Nu, Elijah, răspunsese R. Daneel, acesta este dr. Sarton, cel care m-a proiectat.

Glasul lui nu trădase nici cea mai mică undă de emoţie.

— Ai fost construit după chipul şi asemănarea creatorului tău? întrebase Baley sarcastic, dar nu i se răspunsese şi, de fapt, nici nu se aşteptase la o replică.

Din câte ştia, Biblia era extrem de puţin cunoscută pe Lumile Exterioare.

Acum detectivul îl privea pe Han Fastolfe, un bărbat care se abătea considerabil de la normele înfăţişării spaţialilor, şi pentru aceasta îi era extrem de recunoscător.

— Doriţi să mâncaţi ceva? întrebă Fastolfe şi indică masa care-i despărţea pe el şi R. Daneel de pământean.

Pe masă se afla doar un bol cu sferoide multicolore şi Baley se simţi uşor surprins. Crezuse că erau ornamente.

— Sunt fructele unor plante naturale care cresc pe Aurora, explică R. Daneel. Îţi sugerez să îl încerci pe cel din specia aceasta. Se numeşte „măr” şi are reputaţia unui gust plăcut.

— Desigur, zâmbi Fastolfe, R. Daneel nu ştie lucrul acesta din experienţă proprie, însă are dreptate.

Baley luă un măr şi-l duse la gură. Suprafaţa fructului era roşie şi verde. O simţea răcoroasă în palmă şi avea un miros slab, dar plăcut. Cu un efort, muşcă din el şi neaşteptatul gust acrişor al conţinutului cărnos îi strepezi limba.

Mestecă încet, cu grijă. Bineînţeles, locuitorii Oraşului consumau alimente naturale, ori de câte ori le-o permiteau raţiile. El însuşi mâncase deseori carne naturală şi pâine, totuşi întotdeauna alimentele respective fuseseră prelucrate într-un mod sau altul -gătite, măcinate, amestecate sau combinate. Cât despre fructe, acestea existau numai sub formă de bulion sau marmeladă. Ceea ce ţinea el acum în mână provenea probabil direct de pe solul murdar al unei planete.