Isaac Asimov - Cavernele de oţel

— N-aţi fost niciodată bolnav, dr. Fastolfe?

— Nu am suferit de boli cauzate de paraziţi, domnule Baley. Desigur, noi, cei de pe Lumile Exterioare, suntem predispuşi la maladii degenerative, cum este ateroscleroza, dar n-am avut niciodată ceea ce voi numiţi guturai. Dacă aş contracta un guturai, aş putea muri din cauza lui. Nu deţin nici un fel de mecanisme imunitare dezvoltate. Aceasta este problema cu care ne confruntăm în Oraşul Spaţial. Cei dintre noi care vin aici se supun unui risc evident. Pământul abundă în boli faţă de care nu avem protecţie… mă refer la protecţie naturală . Chiar dumneavoastră purtaţi germeni ai aproape tuturor bolilor cunoscute. Nu sunteţi conştient de aceasta, deoarece îi menţineţi pe toţi sub control, aproape permanent, prin intermediul anticorpilor pe care corpul şi i-a dezvoltat de-a lungul anilor, dar eu nu am anticorpi. Vă mai miră atunci că nu mă apropii de dumneavoastră? Credeţi-mă, domnule Baley, păstrez distanţa numai din considerente de autoapărare.

— În cazul acesta, întrebă Baley, de ce faptul nu este adus la cunoştinţa pământenilor? De ce nu le spuneţi că nu-i vorba de dezgust din partea dumneavoastră, ci de apărare împotriva unui pericol fizic real?

Spaţialul clătină din cap.

— Suntem puţini, domnule Baley, şi oricum detestaţi, fiind străini. Ne păstrăm securitatea pe baza unui prestigiu, mai degrabă precar, de clasă superioară. Nu ne putem permite să-l pierdem, recunoscând că ne temem să ne apropiem de un pământean. N-o putem face, cel puţin până nu există o înţelegere de nivel superior între pământeni şi spaţiali.

— În termenii actuali, aşa ceva nu va exista. Noi… ei vă urăsc tocmai pentru presupusa superioritate.

— Aşadar, un cerc vicios. Nu credeţi că îl conştientizăm?

— Comisarul ştie toate astea?

— Nu i-am explicat niciodată direct, aşa cum tocmai am făcut cu dumneavoastră, dar poate deduce şi singur adevărul. Este un ins destul de inteligent.

— Dacă l-ar fi dedus, mi-ar fi pomenit de el, reflectă Baley.

— Într-un asemenea caz, arcui sprâncenele Fastolfe, nu aţi mai fi considerat posibilitatea ca R. Daneel să fie un spaţial uman. Corect?

Detectivul ridică scurt din umeri, preferând să ignore întrebarea. Fastolfe insistă:

— Să ştiţi că aşa este. Lăsând deoparte dificultăţile psihologice — efectul teribil pe care îl au asupra noastră vacarmul şi mulţimile -, rămâne realitatea faptului că pătrunderea în Oraşul New York echivalează pentru noi cu o condamnare la moarte. De aceea dr. Sarton a iniţiat proiectul său cu roboţi umanoizi. Ei erau înlocuitori ai oamenilor, meniţi să pătrundă în Oraş în locul nostru…

— Da, R. Daneel mi-a explicat asta.

— Dezaprobaţi starea de lucruri?

— Uitaţi ce-i, zise Baley, dacă tot discutăm atât de deschis, daţi-mi voie să vă pun o întrebare simplă. De fapt, de ce au venit spaţialii pe Pământ? De ce nu ne lăsaţi în pace?

Vădit surprins, Fastolfe întrebă:

— Sunteţi satisfăcuţi de viaţa pe care o duceţi pe Pământ?

— Ne descurcăm.

— Perfect, însă cât va mai continua aşa? Populaţia Pământului creşte continuu, iar caloriile disponibile sunt asigurate numai graţie unor eforturi care sporesc de la an la an. Pământul este o fundătură!

— Ne descurcăm, repetă Baley încăpăţânat.

— La limită. Un Oraş ca New York trebuie să-şi dedice toate eforturile pentru aducerea apei şi evacuarea deşeurilor. Funcţionarea centralelor atomoelectrice este menţinută graţie uraniului care se obţine tot mai greu, chiar şi de pe alte planete ale sistemului, iar consumul de uraniu creşte constant. Viaţa Oraşului depinde în fiecare clipă de sosirea pastei celulozice pentru fermele de enzime şi a mineralelor pentru uzinele hidroponice. Aerul trebuie circulat permanent. Balanţa este foarte delicată în sute de privinţe şi fragilitatea ei creşte cu fiecare an. Ce se va întâmpla cu Oraşul New York dacă fluxul imens de intrări şi ieşiri ar fi întrerupt, fie şi numai pentru o singură oră?

— Asta nu s-a întâmplat niciodată.

— Ceea ce nu înseamnă o siguranţă mai mare pentru viitor. În epocile primitive, centrele demografice individuale erau practic autonome, bazându-se pe produsele fermelor de la periferia lor. Nu puteau fi afectate decât de calamităţi naturale, de tipul inundaţiilor, de maladii ale şeptelurilor sau de compromiterea recoltelor. Pe măsură ce acele centre au crescut, iar tehnologia s-a îmbunătăţit, dezastrele locale au putut fi depăşite prin apelarea la alte centre, ceea ce determina însă ca zone tot mai întinse să devină interdependente. În epocile medievale, oraşele deschise, chiar şi cele mai mari, puteau supravieţui minimum o săptămână pe baza rezervelor alimentare şi energetice de tot felul. Când New York a devenit Oraş, ar fi putut supravieţui pe cont propriu doar o singură zi. Acum n-o poate face nici măcar pentru o oră. Un dezastru, care cu zece mii de ani în urmă ar fi fost neplăcut, cu un mileniu în urmă ar fi fost serios, şi cu o sută de ani în urmă ar fi fost acut, acum ar fi cu siguranţă fatal.

Baley se foi în scaun.

— Am mai auzit toate argumentele astea. Medievaliştii doresc să se pună capăt Oraşelor, să revenim la sol şi la agricultura naturală. Ei bine, sunt nebuni — n-o putem face! Suntem prea mulţi şi nu te poţi întoarce în istorie, poţi doar să înaintezi. Desigur, dacă emigrarea pe Lumile Exterioare n-ar fi restricţionată …

— Cunoaşteţi motivele restricţionării.

— Atunci ce-i de făcut? Este un cerc vicios.

— Ce părere aveţi despre emigrarea pe alte planete? în Galaxie există o sută de miliarde de stele. Se estimează că o sută de milioane de plante sunt locuibile sau pot fi terraformate pentru a fi locuibile.

— Ridicol!

— De ce? exclamă vehement Fastolfe. De ce vi se pare o sugestie ridicolă? în trecut, pământenii au colonizat planete. Mai mult de treizeci dintre cele cincizeci de Lumi Exterioare, inclusiv planeta mea de origine, Aurora, au fost colonizate direct de pământeni. Nu mai este posibilă colonizarea?

— Păi…

— Nu-mi puteţi oferi un răspuns? Poate că nu mai este posibilă tocmai din cauza dezvoltării culturii Oraşelor. Înainte de existenţa Oraşelor, viaţa oamenilor pe Pământ nu era atât de specializată încât ei să nu se poată desprinde şi s-o ia de la început pe altă planetă. Au şi făcut-o — de treizeci de ori. Acum însă pământenii sunt atât de cocoloşiţi, atât de protejaţi în cavernele de oţel care-i întemniţează, încât sunt legaţi pe vecie de Terra. Dumneavoastră, domnule Baley, nu puteţi nici măcar să credeţi că un locuitor al Oraşului New York poate fi capabil să traverseze un teren aflat sub cerul liber pentru a ajunge în Oraşul Spaţial. În cazul acesta, traversarea spaţiului cosmic pentru a ajunge la altă planetă trebuie să reprezinte o imposibilitate ridicată la pătrat. Civismul distruge Pământul!

— Şi ce dacă? ripostă furios detectivul. În ce fel vă priveşte asta pe dumneavoastră? Este problema noastră. O vom soluţiona. Dacă nu, este drumul pe care ni l-am ales spre Iad.

— Preferaţi „drumul pe care vi l-aţi ales spre Iad”, drumului ales de alţii spre Rai, aşa este? Bănuiesc ce simţiţi. Nu-i plăcut să asculţi predicile unui străin. Cu toate acestea, îmi doresc ca şi dumneavoastră să ne puteţi predica, deoarece noi înşine ne confruntăm cu o problemă, destul de analogă.

— Suprapopulare? rânji Baley.

— Am zis „analogă”, nu „identică”. Problema noastră este subpopularea. Ce vârstă credeţi că am?