Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Furnica de culoare închisă alerga repede de la un păduche la altul și atingea cu mare grijă, cu antenele ei, pîntecul rotund, cînd al unei vite verzi și grase, cînd al alteia. Aceasta se ridica și în capătul posterior al pîntecului ei apărea deodată, strălucind în soare, o picătură rotundă de lichid străveziu. Fur-nica înghițea cu lăcomie aceste picături. Dar iată, după cît se vede, s-a săturat. A trecut cu grijă de pe frunză pe trunchi, iar de pe trunchi a început să coboare cu mișcări abile la pămînt. Am urmărit-o — de acolo unde mă aflam, așezat pe frunza mea. Dar iată că a apărut o altă furnică. Atingînd-o cu antenele pe cea dinții, a oprit-o în loc. Prima furnică, cea sătulă, s-a lăsat pe piciorușele dinapoi și, întinzîndu-și capul înainte, a dat drumul din gură unei picături de sirop. Cea flămîndă s-a întins spre cea sătulă, care-i cedă o parte din sirop. Începură să vină într-acolo și alte furnici. Prima furnică, care își luase hrana de la păduchi, începu să «ofere» fiecăreia dintre ele cîte puțin sirop.

Toate acestea erau foarte amuzante. Dar și mie mi-era foame. Să rămîn flămînd cînd mă aflu chiar pe teritoriul unei fabrici de zahăr? Nu, e absurd! De ce n-aș gusta și eu din acest aliment? Să mă duc mai aproape de văcuțele verzi.

M-am tîrît o distanță destul de mare, pînă la locul unde ambele frunze, cea de sus și cea de jos, veneau aproape în atingere. Frunza-pînză vibra, se legăna. O singură mișcare greșită și m-aș fi rostogolit, aș fi căzut jos.

Și totuși am ajuns în locul din care vroiam să-mi iau hrana.

Acum păduchii erau aproape, lîngă mine.

Am atins cu mîna o vită grasă. Am atins-o o dată, de două ori. Am procedat la fel ca furnica. Vita îmi oferi imediat o picătură mare de lichid dulce și parfumat.

Așa am trecut de la una la alta, din ce în ce mai încîntat de gustul admirabil al acestui sirop.

«Oare Serghei Sergheevici a gustat vreodată din această licoare atît de dulce? m-am gîndit eu înveselit și am hotărît să cobor neîntîrziat. E posibil ca Dumcev să se fi întors între timp. Îl voi invita și pe el la ospăț. Dar înainte de a coborî, încă o înghițitură!… În clipa aceea, o lovitură în creștet, bruscă, puternică, mă doborî. Am început să mă zbat pe pînza imensă a frunzei. Două furnici se năpustiseră asupra mea.

Una din furnici mă tîrî de pe frunză pe trunchi, iar de pe trunchi, direct jos. Cealaltă furnică aler-ga după noi. Dacă cea de a doua furnică, mai mică, ar fi ajutat-o cu adevărat pe prima, n-ar fi fost de loc bine de mine! Dar spre norocul meu, ea își propusese, dimpotrivă, să-și stingherească tovarășa. Cînd alerga înainte și mă trăgea înapoi — în sus pe trunchi — cînd, oprindu-se de-a curmezișul drumu-lui, își expunea spinarea ca să se împovăreze, neapărat, cu greutatea corpului meu. Astfel o stingherea foarte mult pe furnica cea mare. Eu m-am lămurit repede ce se întîmplă.

Mark Twain descrie cum două furnici, găsind un picior de cosaș, l-au cărat acasă la ele:

«După niște raționamente cu totul anapoda, ele iau piciorul de ambele capete și-l trag din răspu-teri, în direcții opuse. La un mic popas, se sfătuiesc. Amîndouă văd că ceva nu-i în regulă, dar nu sînt în stare să priceapă ce anume. Din nou apucă piciorul — rezultatele continuă să fie aceleași. Începe sfa-da: se învinuiesc reciproc că nu procedează cum trebuie. Amîndouă se aprind și în cele din urmă dis-cuția se transformă în păruială. Ele se agață una de alta, încep să se roadă cu fălcile, și se rostogolesc pe jos, pînă ce una din ele se rănește la mînă sau la picior, și se oprește ca să-și lecuiască vătămătura. Are loc împăcarea și începe din nou munca comună și lipsită de sens, ca înainte, numai că acum cea rănită nu încetează să fie o piedică pentru cealaltă. Străduindu-se din răsputeri, cea sănătoasă cară povara și o dată cu ea și furnica rănită care, în loc să cedeze: prada, stă agățată de ea.»

Cine n-a observat viața furnicilor, «munca» lor!

Au existat oameni care au considerat furnicile niște animale cu o înaltă organizare, înzestrate aproape cu rațiune.

Dar are dreptate Mark Twain spunînd despre furnică: «Este uluitor cum un șarlatan teribil ca acesta a izbutit atîtea veacuri să tragă pe sfoară întreaga omenire, aproape!» Și adaugă: «Furnica mun-cește bine atunci cînd este urmărită de un naturalist fără experiență, care trage concluzii eronate».

Dar atunci cum ajunge totuși povara în furnicar? Numai pentru că fiecare furnică, deși își stin-gherește vecina, cară totuși povara în cuibul ei. Astfel un grăunte oarecare, tîrît de furnici în furnicar, se deplasează pe curba cea mai capricioasă: cînd înainte, cînd înapoi, cînd la dreapta, cînd la stînga. Și tot timpul acest grăunte se învîrtește și se răsucește.

Mi-am amintit de toate acestea în timp ce furnicile mă transportau, și am început să chibzuiesc cu înfrigurare cum să scap de ele.

Iată că una din furnici mă împinse jos de pe trunchi! Dar eu m-am agățat într-o clipită de un dîm-buleț, de tulpina arborelui și mi-am întins îndată piciorul de care mă apucă numaidecît cealaltă furnică. Mă prinsese și începu să mă care în sus. În felul acesta ea mă feri să cad la pămînt.

Astfel, adaptîndu-mă în fiecare clipă la toate absurditățile «ajutorului lor reciproc» le-am «ajutat» pe furnici să mă coboare cu precauție pe pămînt.

Abia aici am băgat de seamă că spre tufele unde pășteau cirezile de păduchi se așternea o cărare bătătorită de furnici. Pesemne că ea se întindea pînă la furnicar. Drumul era acoperit cu furnici ce forfoteau repede — alergau grăbite la păduchii de frunze.

Furnicile care mă răpiseră mă cărau pe o șosea bine nivelată. Aici ele fură ajunse din urmă de alte cîteva.

În clipa aceasta, am văzut că în dosul arborilor-ierburi se mișcă doi gîndaci mari, strălucițori. Și mi se păru că trag cu niște frînghii o bîrnă roșie, cu litere aurii gigantice… «Pioner 3 M» — am citit și m-am gîndit: «Visez — cu siguranță, visez!»

Furnicile m-au apucat și au început să mă tîrîie pe pămînt.

«Trebuie să cîștig timp — mi-am zis eu. Ori se va întoarce Dumcev și mă va salva, ori va trebui să născocesc eu însumi ceva.»

M-am uitat la acele ființe care mă răpiseră și nu mi-am putut stăpîni un hohot de rîs. Căci tot ce mi se întîmplă era în primul rînd caraghios.

Aveam de îndeplinit o acțiune foarte simplă: să stingheresc furnicile care mă tîrăsc spre furnicar și să le ajut pe acelea care mă trag în altă direcție.

Și atunci să mă fi văzut! Le ajutam cînd pe unele, cînd pe celelalte. Astfel, mă aflam cînd într-o margine a drumului, cînd în cealaltă. Apoi m-am pomenit din nou pe șoseaua furnicilor.

Cu cît se «ajutau» mai mult furnicile între ele ca să mă transporte, cu atît mai ușor îmi venea mie să le stingheresc: ba mergeam înainte, ba înapoi, sau mă instalam pe spinarea uneia din ele

Îmi dădeam însă seama că mă tîrăsc totuși spre furnicar. Și în clipa în care mă voi pomeni acolo, va începe cel mai groaznic supliciu.

Pentru un moment, mi-am amintit de o poză dintr-o carte veche de științe naturale: «Furnici nomade africane, atacînd o viperă cu coarne». Așa suna explicația de sub ilustrația în care o armată imensă de furnici nimiceau șarpele ce se zvîrcolea în convulsii.