Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Dumcev mă ajunsese din urmă.

— Mai repede, vino după mine! Sîntem urmăriți!

Într-adevăr, furnicile erau pe urmele noastre, aproape să ne ajungă, în față aveam o costișă de ni-sip. Dumcev pășise tocmai pe marginea costișei, dar mă apucă deodată de mînă și mă trase brusc deoparte.

— Mai departe! Mai departe de margine!

Ocolind costișa, ne-am pomenit în capătul ei opus. Și astfel am reușit să derutăm furnicile.

Furnicile care ne urmăreau apărură tocmai în capătul de unde făcuserăm noi ocolul. Ele alergau în șir una după alta.

— Serghei Sergheevici! Uite… uite o furnică… E aproape de tot!…

— Foc cu mitralii! strigă deodată puternic Dumcev. Foc cu mitralii! «Ce absurditate! îmi trecu prin minte. E o glumă? O ciudățenie a lui Dumcev? Sau o nebunie a lui?»

— Cu mitralii! Dumcev aproape răgușise strigînd. Foc! comandă el. Și atunci se petrecu ceva de neconceput pentru mine.

O ploaie de pietre se abătu asupra urmăritorilor noștri. Se auzi iarăși și iarăși:

— Foc cu mitralii!

Și din nou, din nou «ghiulelele» de nisip loveau în inamicii noștri. De unde? Cum? Cine ne luase apărarea pentru a ne salva?

Nu înțelegeam nimic, dar vedeam cum furnicile-potere, împroșcate cu nisip, cădeau de pe pantă, lunecau și nimereau într-o groapă. Iar de acolo, din groapă, zburau iarăși și iarăși pietre, boabe de nisip, fiecare de mărimea capului unei furnici, zburau și loveau în inamic.

Alte furnici se năpusteau pe costișă, dar fiecare urmăritor, ajungînd sus, nu se putea menține pe marginea povîrnită — ploaia de nisip îl dobora, pămîntul se năruia sub picioarele lui. El cădea, se cățăra din nou, dar din nou ploaia de nisip se abătea asupra lui, și furnica cădea în groapa de unde cineva, la comanda lui Dumcev, trăgea în urmăritorii noștri.

Eram nedumirit, uluit!

Dumcev mă privea cu șiretenie și rîdea. Dar cînd se termină canonada, și nu mai rămăsese în viață nici un urmăritor, el mă luă de mînă și mă duse cu precauție spre rîpa de unde se trăsese focul.

— Privește!

Și atunci am văzut animalul despre care scrisese Dumcev în filele din jurnalul său, am văzut leul furnicilor, care-i nimicise «cămila» (păianjenul) ce-i purtase sacul.

Din nisip se zărea un cap plat, voluminos. Fălcile erau ca niște coarne, ascuțite și lungi. Monstrul se ascunsese în nisip, arătîndu-și doar capul său mare, extraordinar.

— Salvatorul nostru! spuse Dumcev.

— Ce foc precis!

— Da, larva leului furnicilor. Un animal de pradă. Ea trece printr-un șir de prefaceri, pentru ca să ia pînă la urmă înfățișarea unei insecte ce zboară fără vlagă și care seamănă ca aspect cu libelula.

Îl ascultam pe Dumcev în timp ce tot mai vedeam cum se rostogolesc furnicile în bîrlogul mon-strului.

Fața lui Dumcev era concentrată și tristă. El povestea despre leul furnicilor, dar toată vremea părea că se gîndește la altceva. Am înțeles că Dumcev își adusese aminte de «cămila» sa.

— Leul furnicilor — spunea el — are și dexteritate de artilerist, și măiestrie de inginer. El și-a construit această pîlnie, în așa fel încît furnica pe care a doborît-o să alunece neapărat în jos.

Ne-am îndepărtat. M-am uitat la Dumcev. Deodată, ochii lui mari, cenușii se însuflețiră.

Mă opri și exclamă:

— Spune-mi, cum ai nimerit în orașul Censk?

M-am fîstîcit. Așteptasem această discuție, mă pregătisem pentru ea, dar acum, în clipa aceasta, mă temeam parcă de ea… Cîte ar trebui să-i povestesc! Cît de mult s-a schimbat Rusia!

I-am răspuns într-o doară:

— Cu trenul… — și mi-am amintit că biletul meu pentru rapidul de Moscova s-a pierdut.

— Ai venit așadar cu trenul, apoi cu caii, pe drumul cu hurducături. Roțile trec bocănind pe traverse… Și se întîmplă ca trenul să deraieze…

Am făcut pe un ton sec următoarea observație:

— Inginerii au construit rambleuri după calcule matematice precise. Iar specialiștii calculează unghiul taluzului natural pentru fiecare caz în parte.

— Acolo aveți matematica. Iar aici iată: leul furnicilor construiește fără nici o matematică o ast-fel de groapă, încît ajunge ca o furnică, o singură furnică să treacă pe marginea gropii și echilibrul tera-samentului să fie amenințat. Înțelegi: e suficientă greutatea corpului unei furnici, și deodată se cască o prăpastie! Un abis! Iar dumneata zici: calcule… ingineri… geologi… unghiul taluzului natural… Furni-ca a călcat pe margine, boabele de nisip s-au rostogolit și ea nu mai poate ieși de acolo. Aici nu există greșeli! Dacă leul furnicilor își construiește groapa prea puțin povîrnită, furnica iese, mitraliile n-o doboară și stăpînul gropii moare de foame. Iar dacă pîlnia este prea verticală, furnica va trece peste ea, terenul se va prăbuși și stăpînul gropii va fi acoperit cu nisip. Nu, aici totul e precis. Ce măiestrie!

Eu cunoșteam deja unele lucruri despre leul furnicilor din filele jurnalului lui Dumcev, dar ascul-tam cu atenție.

— Și cum se face groapa asta? În spirală! Leul furnicilor umblă în cerc, apucă cu un picioruș ni-sipul, îl pune pe cap și-l azvîrle afară. Așa străbate un cerc, apoi al doilea, mai îngust. Cercurile se tot micșorează mereu pînă se obține un con răsturnat. Leul se îngroapă în locul cel mai adînc al gropii din nisip.

— Un instinct uimitor! i-am spus lui Dumcev. Insecta nu pricepe, hotărît, nu știe nimic din tot ce face, acționînd ca o mașină bine pusă la punct.

— Ca o mașină pusă la punct? Locuitorii acestei țări, mașini? mai întrebă Dumcev, gîndindu-se la altceva și tot grăbindu-și pașii.

O fi vrut Dumcev să mă uluiască, să-mi arate ce a descoperit el în această țară. sau poate, că nea-tenția mea mi-a jucat o festă? Nu știu.

Iată cum a început totul. Mergeam amîndoi spre un șir de dealuri nisipoase. Deodată Dumcev coti brusc spre dreapta și dispăru.

Asta s-a petrecut în timp ce ne aflam în niște hățișuri dese. Am făcut cîțiva pași, dînd tufele la o parte, și m-am pomenit într-o poiană. Am hotărît să-l aștept pe Dumcev aici. Dar îndată ce-am pășit în poiană, un animal ciudat, cu trei cozi, se îndreptă asupra mea…

Am sărit într-o parte, m-am oprit. Nu există nici o îndoială, acesta era un vierme. Dar cu trei cozi!? Iată ce m-a mirat.

— Serghei Sergheevici! l-am strigat.

Nici un răspuns.

Am făcut cîțiva pași și am rămas din nou uluit. Ce-i asta? În aer, în jurul meu, se rotea un animal. Deodată el îmi bară drumul. M-am speriat. Apoi am înțeles: un fluture. Da, dar un fluture fără cap!

Pe neașteptate se ivi Dumcev.

— Văd că ești mirat…

— Unde am nimerit?

— Ești pe cîmpul unde fac operații.

— Operații?!

— Da, operații! Și n-o să spui că medicina n-are ce învăța, studiind fiziologia locuitorilor acestei țări. Vă mirați? Pentru mine e suficient.

— Nu pricep nimic…

— Veți vedea aici rezultatele metodelor mele chirurgicale. Am verificat mai întîi și m-am con-vins, cu ajutorul experiențelor, că anumite părți ale insectei au murit. Iată, de pildă, crisalidele fluturi-lor. Nu le-am tăiat capetele și totuși fiecare crisalidă și-a terminat dezvoltarea și s-a prefăcut într-un fluture adevărat, dar fără cap. Și continuă să trăiască astfel, fără cap. Bineînțeles, nu va trăi mult… Dar tu? se adresă el deodată unei albine ciudate, care se tîra pe o frunză. Cu tine e mai greu: nu vrei să porți pe umeri un cap străin! Ajunge, încetează să-ți mai cureți antenele! Altfel ai să-ți rupi capul… E greu cu albina! mi se adresă Dumcev. Ea nu lasă să-i crească pe umeri un cap străin.