Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Da, n-are să fie bine de mine!

Mă durea spinarea, mîinile îmi erau zgîriate.

Dar ce văd acolo, în fața mea? Dealul-furnicar! Deși foarte încet, totuși sînt tîrît într-acolo. Eram disperat.

Simțeam că puterile mă părăsesc, încetul cu încetul, și dealul-furnicar se tot apropia.

«Lamehuza te va salva!»

Deodată am auzit un strigăt:

— Ține-te bine! Nu te lăsa impresionat de nimic!

Cel care strigase era Dumcev. Pesemne că se întorsese și, negăsindu-mă în locul unde mă lăsase, dăduse fuga să mă ajute.

— Serghei Sergheevici, ce să fac?

— Economisește-ți puterile!

— Furnicarul… Acolo… acolo mă duc!

— Înțeleg! Văd! striga Dumcev. Nu face nimic, lasă-te în voia furnicilor! Tot nu vei scăpa de furnicar!

— Acolo e pieirea!

În clipa aceasta, furnicile mă îmbrînciră în altă parte și abia atunci am priceput răspunsul lui Dumcev.

— Serghei Sergheevici! Priviți… Priviți… Ce să fac?

— Te va salva lamehuza!

— Cine?

— La-me-hu-za! mi-a ajuns pînă la urechi glasul lui Dumcev.

N-am înțeles acest cuvînt. Dar nu-mi ardea să mai pun întrebări. Dumcev dispăruse undeva. Apoi apăru din nou în alt loc al drumului. El mîna în fața lui cu un băț lung un animal roșcat cu un cap pre-lung și cu antene lungi, în chip de bolduri.

Ciudat gîndăcel! Dumcev mîna gîndăcelul pe drumul care ducea la furnicar.

— Aceasta e lamehuza? i-am strigat.

— Nu! Acesta este gîndăcelul pișcător. Lamehuza va veni!

Împinse gîndăcelul spre furnici, acestea se năspustiră asupra lui.

— Strecoară-te mai aproape de el!

— De ce?

— O să înțelegi mai tîrziu totul!

Gîndăcelul își oferi furnicilor pîntecele, ele îl atinseră cu antenele făcîndu-l să le verse hrana. Se petrecu ceva cam în felul celor văzute de mine atunci cînd furnica sătulă o hrănea pe cea flămîndă. O ceată de furnici se năpusti asupra gîndăcelului. Un miros de eter se răspîndi în aer.

L-am ascultat pe Dumcev și m-am strecurat spre gîndăcel. Furnicile se aruncau asupra lui, se delectau cu lichidul cu miros de eter pe care îl secreta el.

Furnicile mă stropiră cu picături mărunte, acre, de acid formic. Aceasta a fost salvarea mea! Ferocitatea și presiunea furnicilor slăbea în mod simțitor.

Ele continuau să mă împingă, dar fără zelul și înverșunarea de pînă atunci.

Dar ce se va întîmplă cînd mirosul acidului se va volatiliza?

— Dumcev? am strigat. Ce are să se mai întîmple cu mine?

— Te va salva lamehuza! veni un glas din depărtare.

Un munte uriaș, cu vîrful în cer, imobil și negru îmi răsări în față.

— Furnicarul! am șoptit eu. Și am înțeles din nou că pieirea mea este inevitabilă.

Zadarnic priveam în jur. Dumcev nu se mai zărea. Mi-am ridicat privirea și pentru o ultimă oară m-am uitat la soare.

Apoi furnicile m-au tîrît în orașul lor.

În furnicar năpădiră dintr-o dată asupra mea hoardele de locuitori. Mă atingeau, mă pipăiau, dar plecau fără să-mi pricinuiască nici o durere.

Am apreciat sfatul pe care mi-l dăduse Dumcev abia în aceste clipe, cînd mă aflam în furnicar. Mirosul de acid formic, cu care eram împroșcat, înșelase furnicile. Instinctul lor a fost indus în eroare. Acest miros a acoperit, a ascuns furnicilor prezența unui străin în sălașul lor.

Nu astfel se explică oare faptul că în furnicar fel de fel de intruși se hrănesc cu rezervele îmbelșu-gate de alimente pregătite de furnici pentru urmașii lor?

Și cîți sînt dintre aceștia! Nici nu-i poți număra! Într-un furnicar trăiesc oaspeți nepoftiți de cele mai surprinzătoare tipuri. Pe cine nu găsești aici? Păianjeni, cîinele-babei, fluturi fără aripi și cu aripi scurte, mii și mii de trîntori nechemați.

Unii dintre ei nu aduc nici folos și nici pagubă furnicilor. Alții nu atacă niciodată furnicile sănă-toase, însă curăță furnicarul de cadavrele furnicilor și ale larvelor moarte, devorîndu-le. O treabă folosi-toare! Serviciul de salubritate al orașului de furnici este îndeplinit de gîndăceii din familia hister. Există însă și unii paraziți care aduc gazdelor mari nenorociri.

Dar puteam eu oare, din primele minute cînd ajunsesem aici, în furnicar, să mă gîndesc la aceste exemple, bune pentru cursul de darvinism? Desigur că nu. De toate acestea mi-am amintit mult mai tîrziu.

Încă acolo, pe drum, cînd am fost stropit cu acid formic, aș fi putut, probabil, înșela furnicile, aș fi putut ieși din cercul lor, aș fi putut pleca. Dar n-am făcut asta: pe tot drumul și mai departe, pe ambele lui părți, umblau sute de furnici, iar mirosul acidului formic putea să se volatilizeze înainte ca eu să ajung într-un loc sigur. Și furnicile m-ar fi tîrît din nou spre «orașul» lor.

L-am ascultat pe Dumcev și am așteptat ajutor, dar am început să am îndoieli: oare va veni curînd izbăvirea? Unde și cum mă va găsi Dumcev? Cum va reuși să mă scape de nenorocire? «Te va salva lamehuza…» Nu cumva mi s-au năzărit aceste cuvinte? Ce încet trece timpul!…

Atingerile furnicilor deveneau tot mai dureroase, le simțeam din ce în ce mai tare. Mirosul salva-tor, care înșela instinctul furnicilor, începuse pesemne să se volatilizeze. Și furnicile se apucaseră să mă îmbrîncească cu putere, mă tîrau, mă trăgeau undeva, în adîncurile «orașului» lor. Nu mă puteam ridica cu totul — galeriile, trecerile, coridoarele furnicarului erau prea joase. Puteai doar să șezi, să te tîrăști sau să mergi foarte aplecat.

Deodată m-am pomenit într-o beznă, plină de foială, plină de fel de fel de zgomote, foșnete și mirosuri pătrunzătoare, amețitoare. Străbăteam niște treceri, camere, coborîri, mine adînci, din nou niște cămăruțe…

Cîndva, de mult de tot, pe cînd eram un băiețaș, împreună eu alți copii stricam furnicarele. Tăiam, parcă, furnicarul și-l vedeam în secțiune. În fața noastră apăreau galeriile în care se găseau pupele; camerele cu larvele; camerele unde erau aranjate ouăle.

Mi-am amintit aici toate acestea. Cît de departe era totul — cît de mult timp trecuse de atunci!…

Am început să mă gîndesc că în curînd călătoria mea se va termina și la capătul ei mă aștepta moartea. M-au năpădit amintirile. Și în întuneric, vedeam precis căpriorii și grinzile — crenguțe și ace de cetină — așezate astfel ca nimic să nu se năruie. Aceste părți de lemn ale construcției se țineau bine. Pesemne că erau întărite între ele cu pămînt bătătorit.

Cît de tare am amețit din pricina acestor foșnete și zgomote, din pricina mișcării neîntrerupte de la un etaj la altul. Ciudată oboseală! M-am rezemat de un perete, dar furnicile m-au înconjurat și au început să mă zgîlțîie cu tot mai multă furie și răutate. Deodată, o izbitură puternică. Am căzut, acope-rindu-mi capul cu mîinile. Dar furnicile se dădură înapoi. Ce s-a întîmplat? Nu pricep. Hoardele de furnici alergau, goneau în mare viteză — atingîndu-mă, sărind peste mine și îmbrîncindu-mă.

M-a izbit în față un miros puternic, necunoscut. Mirosul acidului formic era acrișor și pătrunză-tor, acesta însă era dens, bogat și picant. Am deschis, ochii și am auzit un glas din depărtare: