Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

I-am împărtășit lui Dumcev aceste gînduri ale mele. El mă privi cu atenție.

— Dumneata propui o expediție după lanțul de dealuri? Bine, sînt de acord.

Pe măsură ce mergeam mai departe, gîndul că Dumcev nu intenționa decît să-și procure cerneală și, pesemne, să rămînă mai departe în Țara Codrilor de Iarbă, pentru a-și continua cercetările și pentru a-și scrie din nou jurnalul, devenea tot mai stăruitor. Concluzia la care ajunsesem mi se părea dureroasă și de neînțeles. De ce se eschiva de fiecare dată de la discuția cu privire la lucrul cel mai important: în-toarcerea printre oameni? De ce nu mă întreabă despre intențiile mele viitoare?

Pesemne că arătam abătut și dezorientat. Mi-am dat seama de aceasta, observînd că Dumcev întorcea adesea capul spre mine și mă privea cu un aer neliniștit. La un moment dat se opri și, în dorin-ța de a mă sustrage de la gîndurile mele negre, spuse:

— Dumneata desigur cunoști notele muzicale?… Atunci trebuie să știi că s-a calculat numărul bătăilor de aripă pe minut ale unei insecte.

N-am înțeles imediat despre ce vorbește.

— Ascultă! Trece acum o albină în zbor… Ea emite în timpul zborului un anumit sunet… L-ai auzit?

— E un «la»!

— Exact! Acest sunet corespunde unui număr de patru sute patruzeci de oscilații duble pe secun-dă. Ascultă acum și alte sunete.

— «Do»!

— Acest sunet corespunde unui număr de trei sute treizeci de oscilații ale aripilor albinei pe secundă. Nu patru sute patruzeci, ci trei sute treizeci, cu o sută zece mai puțin. Se vede că albina aceasta e foarte obosită. În Țara Codrilor de Iarbă, și dacă îmi țin ochii închiși, eu știu în orice clipă — orientîndu-mă după sunete — tot ce se întîmplă în jurul meu: dacă viețuitoarele care trăiesc aici sînt obosite sau neliniștite, dacă ele zboară cu o povară sau fără, și în ce direcție zboară. Aici am verificat tabelul înălțimii sunetelor produse de diferite insecte. Cu acest tabel am făcut cunoștință încă de mult în laborator. Prin mișcarea aripilor, insectele dau naștere unor sunete care diferă unele de altele. Bătăile frecvente au o anumită înălțime, cele mai rare, o alta. Încă din copilărie am învățat să determin înălți-mea sunetelor de timbru diferit. Orice muzician îți poate spune imediat ce notă a luat o cîntăreață sau un cîntăreț. Toate astea mi-au prins bine aci. Aripile locuitorilor de aici! Ce poate fi mai interesant, mai instructiv pentru oameni, decît toate aceste cunoștințe despre aripi și zboruri.

Cotind brusc, Dumcev mă duse într-o poieniță, ce se zărea prin desișul de iarbă. În marginea poienii era legată de un arbore o vietate înaripată.

Dumcev se apropie de ea șl începu să explice. În cuvintele lui se împleteau amintiri despre primul și unicul lui zbor pe care-l făcuse de mult, atunci, la acel iarmaroc.

— Privește, observă! spunea el. Iată cum trebuie construită o mașină de zbor! Aceasta este o libelulă cu două perechi de aripi: o pereche este așezată ceva mai sus decît cealaltă. Fiecare pereche de aripi dezvoltă atît forță ascensională, cît și forță de tracțiune. Aceste aripi nu numai că susțin aparatul, dar îl și deplasează. Chiar mișcarea slabă a aripilor lungi dezvoltă o mare forță de tracțiune. Această libelulă puternică este denumită «cobilița».

Dumcev dezlegă libelula. Ea își luă îndată zborul și dispăru.

— Așa-i că zboară frumos? Privește, încă o libelulă legată. Partea frontală, anterioară, a aripilor este dură, iar cea posterioară, flexibilă. Astfel aripa își schimbă în mod automat unghiul de întîlnire cu valul de aer, în funcție de direcția pe care o ia libelula în zbor: în sus, în jos, la dreapta, la stînga. Nu-i așa că-i frumoasă?

Dumcev mă privea întrebător.

Eu tăceam. El înțelese în felul său tăcerea mea.

— Ești mirat? Și acum îți voi arăta ceva extraordinar. Iată o altă libelulă. Privește ce late sînt ari-pile ei — și cît de largă deschiderea lor. Acesta este un zburător foarte dibaci și foarte puternic. Dar dimensiunile aripilor! Dimensiunile!

Am observat că deschiderea aripilor era de două ori mai mare decît insecta însăși. Dar pe mine mă impresiona coloritul lor.

Și am spus:

— Ce culori discrete și ce bine îmbinate! Perechea de aripi posterioară are la bază o fîșie lată, maro-închis, de aceeași culoare cu trupul insectei.

Dumcev mă întrerupse:

— Parcă ai fi un copil! Lasă coloritul și urmărește-i zborul. Vezi, acum ea se odihnește. Dar e gata de zbor. Ține aripile în poziție orizontală, gata să-și ia zborul în fiecare clipă. S-a plasat astfel, ca să poată ține piept vîntului! Așadar, la zbor! strigă Dumcev.

Dezlegînd nodurile frînghiilor, el împinse libelula cu sabia sa — un ac de viespe. Și ea își luă îndată zborul. Dar nu era un zbor, era un dans amețitor și grațios în aer.

— Ce abilitate, ce abilitate! Dar și ce forță… Privește acum — exclamă Dumcev.

Într-adevăr, avea de ce te entuziasma. Libelula urmărea o pradă; se răsturnă într-o clipă pe spina-re, apoi reveni brusc la poziția normală, făcu un viraj, apoi altul și altul și prinse prada.

— Serghei Sgrgheevici — începui eu — toate acestea sînt interesante, dar…

Voiam tocmai să-i povestesc despre viața modernă, despre faptul că omul și-a dobîndit aripi și a devenit stăpînul aerului, dar Dumcev nu mă lăsă să scot o vorbă.

— De la libelule să învețe oamenii să-și construiască mașinile de zbor, de la libelule! încheie el povățuitor.

Chiar în această seară — mi-am zis eu — va trebui să-i povestesc despre tot ce s-a petrecut în țara noastră în anii absenței lui… Despre marea noastră revoluție, despre marele progres al științei, despre saltul fantastic al tehnicii. Trebuie să fac asta treptat, cu precauție. El va fi desigur copleșit, buimăcit, zguduit de ceea ce va auzi. Căci multe din cele pe care are de gînd să le aducă în dar patriei au fost între timp descoperite, inventate, studiate…

Începusem să urcăm un deal în pantă dulce.

— Vezi? întrebă Dumcev și se opri chiar în vîrful dealului.

— Văd în aer ca prinse într-o ceață două semicercuri. Stau suspendate în loc și iată, în alt loc, două semicercuri identice. Ciudat fenomen…

Dumcev surise:

— Cele două semicercuri sînt formate din aripile unor insecte care funcționează ireproșabil cu o viteză anumită. Privește mai bine…

— Acestea sînt muște, dar nu zboară, ci… am început eu.

— Termină, termină! strigă Dumcev.

— Ele stau în aer!

— Da, muștele stau suspendate în aer! Ele se pot opri în orice punct al spațiului aerian.

— Păsările zboară… începusem eu.

— Păsările! făcu cu mîna Dumcev. Pasărea nu știe altceva decît să zboare, să planeze și să cadă jos ca un bolovan.

— Să zboare în picaj — i-am sugerat eu, gîndindu-mă la bombardierele în picaj.

— Ce? Să zboare în picaj? Ciudat cuvînt — spuse el îngîndurat și zîmbi ironic. Să învățăm de la păsări? Nu va trebui oare atunci să complicăm prea mult lucrurile? Să legăm aparatului de zbor o coa-dă… Să-i născocim un dispozitiv de tracțiune…

— O elice — i-am sugerat eu din nou. Un propulsor aerian.

— Nu pricep… întreg secretul zborului stă numai în aripă. Aripa! Aici e forță ascensională și forță de tracțiune și de dirijare. Acest lucru îl poate învăța omul nu de la pasăre, ci de la libelulă, albină, muscă! Ele își opresc din mișcare cînd o aripă, cînd alta, ca apoi dintr-o dată să urmeze un brusc salt lateral, în sus, în jos. Iar dacă e nevoie, pot rămîne în aer. De ce nu le cercetezi, omule, de ce nu copiezi mecanica zborului lor?