Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Mergeam și mă gîndeam: de ce atunci cînd i-am întins lui Dumcev granula pentru creștere, el nici nu se uitase la ea, ci începuse să vorbească imediat despre… cerneală? Ciudat… Și doar era destul să înghită granula și, peste o oră sau două, s-ar fi găsit la masa din laboratorul lui — după atîția ani de singurătate!

Aici va mai trebui să transforme în hîrtie cartonul ce-l poartă în sacul de la spinare.

Dumcev parcă ghici gîndurile mele și spuse:

— Omul a observat multe din viața insectelor, a luat multe de la ele pentru dezvoltarea culturii… Cum ar fi, de pildă, cerneala…

Am început desigur să-i explic că cerneala se produce din vopsele de anilină.

— Se vede că nu înțelegi despre ce vorbesc — obiectă Dumcev. Încă înainte de vopselele dumi-tale, omul a observat musca gogoașei de ristic și acele umflături ciudate pe care le lasă ea pe plante… Cerneala e un lucru simplu, dar ce salt a făcut cultura umană o dată cu apariția ei! Cîtă bogăție se afla în această descoperire!

— Cerneala e un lucru mărunt — am obiectat eu.

— Insecta străpunge frunza — continuă Dumcev, nedînd atenție cuvintelor mele — depune oul, apoi se formează gala în care trăiește larva. Și oamenii au început să prepare din aceste gale cerneala. Dar hîrtia? Viespile producătoare de hîrtie au sugerat omului cum să fabrice hîrtie din fibra lemnoasă. Hîrtia din cîrpe de in era prea scumpă. Cultura umană însă cerea mult, foarte mult material pentru scris — dar care să fie în același timp ieftin și ușor de procurat. Viespile de milioane de ani curăță cu mandibulele lor fibrișoarele lemnoase, le freacă pînă ce devin praf mărunt, apoi ele secretă un lichid lipicios, cu ajutorul căruia fac o bilă de hîrtie. Această bilă o presează între fălci, o transformă într-o plăcuță subțire. Și materialul pentru pereții locuințelor lor este gata. Abia cu o sută de ani în urmă a fost descoperit secretul producerii hîrtiei din lemn. Și pe o astfel de hîrtie noi scriem astăzi și tipărim cărți. Aceasta a fost o cotitură tehnică, un imens pas înainte în cultură.

Mergeam mai departe.

Mă gîndeam ce expresie ciudată, solemnă avusese fața lui Dumcev cînd deschisese vorba despre muștele de cerneală, despre viespile de hîrtie! Pe cîtă vreme atunci cînd îi întinsesem granula de creș-tere parcă nici n-o băgase în seamă. «De ce?» mă întrebam. Îmi trecu prin minte o vagă bănuială care mă sperie: nu cumva pasiunea și obsesia de cercetător, de descoperitor au învins în el dorința de a se întoarce în lumea celor în care trăise înainte? Nu cumva nu mai vrea să se despartă de Țara Codrilor de Iarbă?

Deodată Dumcev se opri și începu să vorbească singur:

— Trebuie să cred că tînărului (despre mine vorbea) nu-i vine de loc ușor să care în pelerină o povară atît de grea. Dar sacul meu este plin pînă la refuz cu carton. Și trebuie să avem mîinile libere.

Se întoarse spre mine.

— N-ar fi mai bine să ne ascundem lucrurile într-un loc sigur? Ne va fi mult mai ușor la mers. Le vom ascunde în cuibul halikodomei.

Acest cuvînt — «halikodomei» — îl rostise cu profund respect.

Dumcev se îndepărtă, trecu printr-o poieniță deschisă și se opri.

Un uriaș munte de piatră golaș, fără verdeață, își proptea în cer vîrful înalt. De el era lipită o construcție semicirculară albicioasă, găurită în cîteva locuri. Apropiindu-mă mai mult de ea, am observat că aceste orificii erau netede și rotunde.

— E cel mai bun loc pentru păstrarea lucrurilor — spuse Dumcev. Ne aflăm în fața locuinței halikodomei, albina-pietrar. Aceste insecte după ce își găuresc acoperișurile cuiburilor lor își iau zborul. Acum cuiburile sînt pustii, aici totul se va păstra perfect.

Dumcev luă din mîinile mele legătura, își potrivi mai bine sacul cu carton pe spinare și începu să se cațăre cu ușurință pe munte. De acolo trecu la construcția albicioasă lipită de el.

M-am cățărat cu greu în urma lui. Dumcev coborî — folosindu-se de sfori — toate lucrurile prin gaura bolții edificiului, apoi astupă orificiul cu pietre.

— Nădăjduiesc că vei ține minte acest loc? spuse el.

— Dar asta e imposibil!

— Învață topografia de la albine.

— Topografia? Ce-are de a face aici topografia? Aici e chestiune de instinct. Rezultatul a mili-oane de ani de adaptare. Dar instinctul e orb. Este extrem de limitat, întotdeauna automat!

Am spus asta cu oarecare asprime în glas. Oare am vrut să fiu aspru? Am simțit totuși că tonul meu era jignitor și moralizator.

Dumcev obiectă hotărît:

— Fleacuri! Albina găsește întotdeauna fără greș cuibul ei.

— Da; asta așa e! am exclamat eu vehement. Dar mutați același cuib în altă parte, fie chiar și foarte aproape, în așa fel ca albina să-l poată vedea și ea nu-și va recunoaște cuibul. Ea se întoarce numai la locul de unde și-a luat zborul. Acesta e instinctul. Iar dumneavoastră ați spus: «Omul trebuie să învețe de la albină s-o imite». Asta e absurd! Chiar în oceanul nemărginit un om plecat în căutarea altuia îl poate descoperi. Pentru aceasta rațiunea a creat busola și alte instrumente din cele mai compli-cate.

O cută mohorîtă apăru la colțul buzelor lui Dumcev. Se așternu o tăcere apăsătoare.

Apoi Dumcev spuse:

— Și totuși omul a învățat ceva de la albina-halikodoma. Ea e prima care a preparat cimentul. Din ciment ea a construit această locuință pentru urmașii ei. Pămîntul calcaros-argilos muiat cu saliva albinei se întărește lăsat în aer, se solidifică pentru totdeauna. Dumcev strigă aproape aceste cuvinte «pentru totdeauna».

Pesemne că fusese foarte jignit de remarca mea, cum că oamenii n-au ce învăța de la halikodomă.

Eu tăceam.

El interpretă tăcerea mea drept o nouă obiecție și continuă oarecum provocator, fără să mă privea-scă:

— Ea, această modestă albină-pietrar, a oferit omului în dar secretul cimentului.

Am încercat să-l contrazic, dar el m-a întrerupt cu asprime.

— Chiar omul din timpurile străvechi avea un bun spirit de observație. Un egiptean a băgat de seamă că halikodoma își construiește cuibul pe piatră din ciment. Și constructorii piramidelor egiptene au apelat la ciment, imitînd astfel halikodoma. Cimentul a întărit piramidele pentru totdeauna! Pînă în zilele noastre!

— Din unele piramide a rămas doar un morman de ruine — am obiectat eu.

Și atunci mi-am amintit, nu știu de ce, de o inscripție de sub desenul unei piramide dintr-un album de istorie a Egiptului antic: «Nu mă subaprecia în comparație cu piramidele de piatră, pentru că eu am fost construită astfel: o prăjină se înfunda adînc în mocirlă, apoi se scotea și se strîngea nămolul adunat pe ea: cărămizile mele sînt făcute din acest nămol».

Această inscripție pe o piramidă, făcută de un faraon, am repetat-o cu glas tare lui Dumcev.

— Știu, știu! spuse Dumcev. Piramida lui Asihis. Lăudăroșenia nu i-a fost de nici un folos, tim-pul l-a dezmințit curînd. Săpăturile au stabilit că pentru întărirea cărămizilor și constructorii egipteni foloseau mortarul de var liant — cimentul halikodomei. De la ea au învățat.

— Serghei Sergheevici, construirea piramidelor de către vechii egipteni este o chestiune de isto-rie. Au fost descoperite acum noi materiale liante, cimentul portland, cimentul hidraulic. Cimentul a dat posibilitate să se creeze un nou material de construcție, betonul. Acum oamenii construiesc din be-ton armat clădiri, poduri imense, planșeuri… Și nu albina a sugerat inventarea betonului armat.