Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

În lupta dintre rațiunea umană și varietatea de instincte ale locuitorilor acestei țări a ieșit învingă-toare rațiunea. Dumcev, luînd în considerație mecanismul automat al vieții insectelor, formele limitate ale instinctului lor, nu numai că n-a pierit în această țară, dar a dirijat forța instinctului lor în slujba sa, în slujba omului.

În toate mișcările lui se manifesta o liniște aparte, aș spune o liniște încordată.

Da, Dumcev nu s-a mirat de apariția mea în țara lui și nu m-a întrebat cum am ajuns aci. Pesemne că viața îndelungată în această lume, unde ești pîndit la tot pasul de primejdii, unde cu mintea sa ageră omul trebuie să rezolve în orice clipă probleme din cele mai grele, l-a învățat pe Dumcev să nu se mai mire de nimic.

Iată-l că s-a îndepărtat la cîțiva pași de mine, a examinat niște urme, a tras cu urechea la freamătul arborilor-ierburi și a început să vorbească cu sine însuși. Pesemne că acesta era un obicei al lui statornicit în decursul zecilor de ani trăiți în Țara Codrilor de Iarbă. Vorbea foarte rar, încet și clar.

— Tu ce zici de el? se întrebă — era vorba de mine — și răspunse pe loc: Ce să zic? Trăncăneș-te cam mult! Se bîțîie ca un cosaș. Face zarvă. Parcă ar avea friguri, parcă ar vorbi în delir! Dar la ce te poți aștepta de la el? E tînăr…

Mi-am luat inima în dinți și l-am întrerupt:

— Cum vine asta, Serghei Sergheevici, că nu v-ați mirat? Dintr-o dată apare un om aici, în Țara Codrilor de Iarbă… Iar dumneavoastră nu-l întrebați nimic!

El răspunse calm și răspicat:

— De ce să mă mir? Totul e limpede și simplu. Oamenii au descoperit substanța unor combinații complexe care micșorează și redau mărimea, iată cum se explică apariția ta. Dumcev își pironi privirea atentă spre vîrfurile ce fremătau și întrebă încet și cu seriozitate: Dar de ce nu vin încoace și alți oameni?

— Nu! Nu! am strigat eu. De ce să se ocupe oamenii cu cercetarea unor substanțe care să micșo-reze și să redea mărimea? Microscopul modern îl ajută pe om destul de bine să studieze organismele cele mai mici.

— Fără ca cineva să trăiască în Țara Codrilor de Iarbă, fără ca aceste locuri să fie studiate?! Totul privit doar prin lentilele microscopului?

N-am răspuns la observația lui. Discuția noastră se întrerupse.

Apoi l-am auzit din nou vorbindu-și:

— Dar cum a apărut acest om neastîmpărat aici, în apropierea casei mele?

— Cum?! am exclamat eu. Totul a început de la filele din buchet…

Dumcev se uită la mine nedumerit.

— Despre ce buchet vorbești?

— Într-o seară, în camera mea de la hotel a zburat un buchet de flori, iar în el se aflau niște file, niște file misterioase.

— Încurci ceva, tinere.

— De loc!

— Buchet de flori… file… hotel… și dădu din umeri mînios.

Am continuat:

— Filele au fost citite la microscop, filele jurnalului dumneavoastră.

Fața lui Dumcev se lumină de o bucurie plină de nerăbdare.

— Așadar, a fost găsit? A ajuns pînă la oameni?

— Cine? Despre cine, despre ce vorbiți?

— Despre jurnalul meu, cu descoperirile făcute în toți anii șederii mele în Țara Codrilor de Iarbă. Au fost găsite toate, toate filele jurnalului meu?

— Trei file! Doar trei! Erau enigmatice, de neînțeles.

— Vai, și cît de multe erau, cît de multe! spuse cu amărăciune Dumcev. Abia putea să le care «cămila» mea. Dar ea a pierit, biata mea «cămilă», păianjenul meu. Iar eu am mers, am tot mers… Către nord-est, mereu către nord-est, spre chioșc. Am vrut să trec peste Marele Fluviu Domol. Furtună… Pluta s-a răsturnat. Un monstru de sub apă păzea jurnalul meu. Apoi… vîntul a luat filele. Vîntul…

Dumcev tăcu. Iar eu mă pătrundeam din ce în ce mai mult de credința că el se va întoarce în cu-rînd, poate chiar astăzi, printre oameni. Și nu va mai trebui să se gîndească la cerneală, nu va mai trebui să obțină hîrtie de la viespi. Dumcev se va întoarce printre oameni și-și va reaminti liniștit totul, va reconstitui, va repeta tot ce era scris în jurnalul lui. Cîte nenorociri, cîte greutăți a avut de învins, de cîtă vitejie, trudă, perseverență, inventivitate a dat dovadă, numai pentru a îmbogăți omenirea cu noi cunoștințe, pentru a pune jurnalul său în mîinile oamenilor, jurnalul din care au rămas doar trei file… Acum tot ce s-a întîmplat atunci ține de trecut…

De la bun început am vrut să deschid vorba despre asta, dar nu știam cu ce să încep. Granula se afla pe jos, înaintea noastră. Trebuia doar să desfac pelerina. Dar îi arătasem o dată granula și el nici n-a vrut să se uite la ea. De ce?

Dumcev îmi întrerupse șirul gîndurilor și-mi puse prima lui întrebare:

— Spuneai că oamenii n-au inventat încă substanțele complexe care influențează creșterea orga-nismului viu. Dar atunci, cum ai ajuns aici?

— S-a întîmplat să am la dispoziție un praf și două granule. Ele se găseau pe masă, în căsuța din placaj.

— Și ai înghițit praful, nu-i așa?

— Iar această granulă, Serghei Sergheevici, a fost păstrată pentru dumneavoastră — am spus eu cu fermitate și calm și i-am întins-o.

— Un sac! Privește ce sac bun!

— Unde? Despre ce vorbiți?

— Se deplasează un sac mare… Cum, nu vezi? Dumcev arătă spre o omidă mare, asemănătoare cu aceea pe care o luasem cîndva drept un șarpe boa.

— De ce numiți această omidă un sac?

Dar Dumcev o și luase din loc și fugi după omidă, dispăru în ierburi.

Se întoarse curînd și exclamă voios:

— Am urmărit-o! Ea își împletește învelișul — gogoașa — din fire de mătase, rezistente. Iar eu am s-o gonesc din sacul acesta. O să ai un bun sac de dormit. Bătu cu palma peste sacul său de drum. Nu va fi mai rău decît acesta…

Dar eu am revenit la discuția întreruptă:

— Așadar, Serghei Sergheevici, am avut la mine două granule! Una este aceasta…

— Iar cealaltă? întrebă Dumcev.

— Cealaltă au rostogolit-o scarabeii…

— Înțeleg, înțeleg… Au rostogolit-o într-o sferă din gunoi. Dar n-ai putea indica locul unde ai văzut pentru ultima oară scarabeii cu sfera din gunoi? Trebuie să le luăm granula! Omului nu-i este greu să păcălească o fiară. Dacă scarabeii au rostogolit o sferă-magazie, adică o sferă în care își depun ouăle, atunci bila e a noastră. Dar dacă… dacă scarabeii au rostogolit sfera nu pentru urmași, ci ca s-o mănînce, atunci ea e pierdută!

O supărare gravă, o neînțelegere apăsătoare interveni între mine și Dumcev.

Din ce se iscase ea?

De la locul de luptă cu călugărița, din ale cărei ferăstraie cumplite mă salvase Dumcev, am plecat amîndoi în căutarea scarabeilor. Ne duceam spre rîu, ca să trecem pe malul celălalt, acolo unde scara-beii mă împinseseră în apă. Dumcev mergea înainte. El ducea pe spate un sac mare cu cartonul procurat în orașul viespilor, în mîini — o sabie.

După cum m-am convins curînd, Dumcev stătuse aproape în fiecare zi să pîndească omida care, dînd drumul firelor-sfori, se agață de o plantă și-și confecționează astfel gogoașa. Dumcev proceda astfel: tăia sforile cu o bucată ascuțită de scoică, scutura omida din gogoașa-sac, apoi îmbiba sacul cu o substanță specială. Astfel gogoașa omidei devenea un sac. În Țara Codrilor de Iarbă puteai procura și ceară, și creozot, și lacuri, și iod, și alte substanțe complexe.

Dumcev mergea ușor și repede. Iar eu mă tîram în urma lui cu legăturica mea din pelerină. În ea se aflau bila-granulă și lingura de lemn, de care nu voiam să mă despart.