Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Dumcev asculta și repeta foarte încet:

— Beton armat… beton… hidrau… Nu înțeleg…

— Trebuie să recunoașteți, Serghei Sergheevici — am spus eu încet. Omul n-are ce învăța nici de la această albină, nici de la celelalte insecte, de la aceste mașini vii.

— Ce? Ce-ai spus?

— Toate aceste insecte sînt mașini vii. Organisme inferioare!

Ce dureros s-a schimonosit fața lui Dumcev! Am înțeles că între noi s-a creat o neînțelegere gravă.

Am coborît de pe munte. Uite ce-am făcut, mi-am zis eu, n-am știut să mă stăpînesc, am pricinuit o durere omului de care mă atașasem încă de pe cînd nu-l cunoșteam și nici nu-l văzusem măcar. Și doar atît de mult am căutat, am așteptat întîlnirea cu el în această Țară a Codrilor de Iarbă! El mi-a sal-vat viața… iar eu l-am jignit.

Mergeam în urma lui Dumcev. Soarele ajunsese sus de tot. Eu tot voiam să-i spun că mă simt vinovat față de el, dar nu știam cum să încep.

Rîul Reproșurilor Tardive, de care ne apropiam, vuia și iată că de după copacii-ierburi sclipiră apele lui clocotitoare.

— O să trecem rîul cu pluta. Este legată aci, lîngă cotitură. Îndată ce ne vom afla pe malul celălalt, vom porni pe urmele scarabeilor. Îi vom ajunge din urmă, le vom lua cealaltă granulă de creștere — spuse Dumcev.

Cu niște căngi lungi (ace uscate de pin) ne-am îndepărtat de mal și am început să plutim.

Dumcev îndrepta cu mîna sa experimentată pluta spre țărm. Deodată, mi se păru că aud undeva, prin apropiere, zgomotul unor vîsle lovind apa. Am privit înapoi și… nu mi-am mai putut lua ochii. Lîngă plută înotau niște imenși monștri de apă — «bărci» vii cu vîsle în furchete. Aceste «bărci», cu niște ochi roșii, mari, cu privirea fixă, cînd cercetau ceva în apă și atunci încremeneau în loc, apoi se

deplasau foarte încet, cînd se repezeau deodată înainte. Vîslele lor, acoperite cu niște peri aspri, loveau apa, și cu o viteză de necrezut «bărcile» zburau pe luciul rîului. Pieirea noastră ar fi fost inevitabilă dacă măcar una din aceste «bărci» ar fi atins din mers pluta noastră — ea s-ar fi răsturnat imediat.

— Observă! Gladîșul — prototipul bărcii cu vîsle. Picioarele posterioare ale acestei insecte de apă, vîslele, se țin parcă pe furchete și capetele lor sînt acoperite cu peri aspri. Împinge pluta mai puter-nic! strigă Dumcev. Ne ajunge din urmă gladîșul!

Și aproape în aceeași clipă ne acoperi un val. Pluta se clătină, se răsuci. Dumcev alergă spre celă-lalt capăt al ei. Era greu să restabilim echilibrul. Pluta era toată inundată de apă. Se lăsase într-o parte și un capăt al ei intra în rîu. Dumcev o îndreptă.

Momentul de primejdie trecuse. Dumcev vorbea din nou liniștit, lucrînd cu cangea:

— Cine știe dacă omul primitiv n-a observat cum se deplasează în apă gladîșul? S-a uitat și a în-vățat să facă vîsle cu furcheți…

Dumcev nu-și termină vorba. O izbitură de jos! Pluta se ridică vertical și amîndoi ne-am pomenit în apă.

Valurile ne biciuiau și ne aruncau într-o parte.

— Gladîșul e lîngă noi! Scufundă-te!

Și Dumcev dispăru sub apă. M-am scufundat după el.

Halucinație? Sub apă, în fața mea, a răsărit un foișor neobișnuit din cristal. În acest foișor, pe trunchiul unui arbore, sta liniștit Dumcev și mă invita la el prin semne.

Nu, nu fusese halucinație! Iată că m-am pomenit și eu sub clopotul străveziu, ca de cristal.

«Argyroneta!» mi-am dat seama, amintindu-mi de tot ce am citit în însemnările lui Dumcev despre aerostatele subacvatice.

— Respiră aici liniștit, ca pe pămînt — am auzit vocea egală a lui Dumcev, cînd m-am instalat lîngă el pe trunchi.

Am început să privesc în jur. Prin învelișul străveziu al foișorului în care ședeam, am văzut cum trunchiurile groase ale arborilor subacvatici, necunoscuți mie, se întindeau pornind din fundul rîului, se împleteau, se încîlceau, tremurau în apa tulbure și porneau în sus. Tulpinile laterale, lungi se așterneau pe cursul apei, de parcă plecau undeva, departe de tot.

Pesemne că viguroasa vegetație a Țării Codrilor de Iarbă nu mai avusese loc suficient pe pămînt și se năpustise în apă.

Deodată, de după împletiturile dense ale algelor, aproape de tot de noi, am zărit niște ochi aprinși. Niște frînghii se întindeau din creangă în creangă, de la un trunchi la altul.

Ședeam pe crengile arborelui subacvatic, prins în păienjeniș, și observam viața ciudată, capricioasă și variată a împărăției subacvatice. Printre trunchiuri, tulpini și ramuri, fremătau umbrele unor animale. Ele brăzdau apa cînd lin, cînd brusc.

— În acest clopot puteam sta liniștiți — spuse Dumcev. Înțelegi, cred, că acest edificiu ne-a scă-pat de nenorocire! Clopotul scafandru — arătă el spre plasa țesută din păienjeniș de argyronetă — este eliberat treptat de apă, de către păianjen, și umplut cu aer tot de el. Fiecare bășică de aer, prinsă de păienjeniș, dizlocă după cum se cunoaște din fizică un volum egal de apă. Acum nu te mai îndoiești că omul n-avea de ce să despice firul de păr în patru, acolo unde avea în față un model gata din natură?

«Ce prostie!» am vrut să spun. Dar mi-am amintit de recenta noastră discuție despre ciment, mi-am amintit de jignirea pe care i-o adusesem lui Dumcev și am tăcut.

Acum, cînd mi se adresa din nou, am invocat incompetența mea în materie.

Ieșind de sub clopot, am urcat amîndoi pe oglinda liniștită a apei. Apoi ne-am cățărat cu mare greutate pe malul abrupt.

— Așadar, începem vînătoarea de scarabei — spuse Dumcev. Du-mă acolo unde i-ai văzut pentru ultima oară, cu sfera în care era granula.

M-am uitat cu atenție, am chibzuit.

— Am văzut scarabeii de două ori. Prima dată atunci cînd am scăpat granula și ei au rostogolit-o după un lanț de dealuri, iar a doua oară pe acest mal. Am căzut în rîu de pe malul abrupt.

— Și de unde ai căzut? Arată-mi locul!

L-am dus pe Dumcev de-a lungul malului:

— Acolo era o rîpă… o meandră… o cotitură a rîului— i-am spus.

Dumcev mă duse lîngă o rîpă abruptă:

— Aici a fost? Sau poate acolo? Și acolo e o rîpă. Sau în stînga, unde cotește rîul?

Nu știam ce să răspund. Pentru mine toate coastele abrupte și meandrele rîului semănau între ele.

— Nu te sfii! Arată-mi măcar direcția din care ai venit din pădure spre rîu — spuse Dumcev.

L-am dus pe Dumcev într-un loc în care o tufă și arborele de lîngă ea mi se păreau cunoscute. Cînd m-am apropiat, am văzut că greșisem.

Am cutreierat apoi împreună pe întregul mal și în cele din urmă am ajuns la convingerea că nu voi mai descoperi niciodată locul de unde căzusem — vrînd să scap de scarabei.

Dar puteam eu oare să renunț la căutarea granulei atît de prețioase, care însemna reîntoarcerea în lumea din care venisem? Și în clipa aceea m-am gîndit că aici, pe mal, fuseseră poate cu totul alți scarabei, iar ceilalți care m-au furat rămăseseră acolo, în dosul șirului de dealuri. O ipoteză la care nu mă oprisem de loc pînă atunci și care nu era cu nimic întemeiată. Dar nu puteam renunța la ea sau — poate că nu voiam să renunț: ea mă liniștea, mă scotea din întristarea care mă cuprinsese. Am vrut să cred în propria-mi născocire.