Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Eu nu-mi luam ochii de la insectele ce stăteau suspendate în aer.

— Cum se numesc?

— Sirfide — răspunse Dumcev. Larvele sirfidelor se hrănesc cu păduchii de frunze. Pentru ele am înmulțit o colonie de păduchi. Și fluturele sfingide, și multe alte insecte pot să stea în aer.

Ce putem face. Acum ca și mai înainte, Dumcev îmi arăta lucruri cunoscute oamenilor de mulți ani. Da, el voia să uluiască lumea cu descoperirile făcute cu atîta și atîta vreme în urmă. Elicoptere care stau suspendate… Avioane cu reacție… Despre acestea deocamdată n-am suflat nici o vorbă; m-am abținut, amintindu-mi cum l-am jignit fără să vreau în discuția despre ciment și încă o dată, atunci cînd i-am numit pe locuitorii acestei țări «organisme inferioare».

Dar se poate oare compara o insectă care stă suspendată în aer cu un elicopter? De altfel… Eli-copterul stă suspendat în aer, este adevărat, dar cu totul altfel decît insecta, datorită faptului că elicea lui se rotește pe plan orizontal. Pe cîtă vreme insecta, plutind în aer, își agită liber și ușor aripile. Nu cumva pornește de aici calea spre descoperiri surprinzătoare? Și atunci poate că Dumcev are oarecum dreptate?

Nu m-am putut stăpîni și am spus:

— Aeroplanele create de oameni zboară cu o viteză de opt sute, o mie și chiar mai mulți kilometri pe oră.

Dumcev se opri. Se uită cu atenție la mine și mi se păru că pălise. Peste o clipă el surîse și-și strînse ochii, cu șiretenie:

— Păi dumneata, nene, ești un visător, un mistificator! «Aeroplane»! Hm… hm… Nu-i rău născo-cit cuvîntul acesta. Bine, să admitem… Dar nu cumva mă considerați un excentric care îl sfătuiește pe om să copieze întru totul insecta? Înțelege-mă just! Cînd zic: omule, învață de la locuitorii Țării Co-drilor de Iarbă, înțeleg un singur lucru: omule, pătrunde, află, studiază natura, ierburile! Apleacă-te! Uită-te la ce calci în picioare. Nu fi trufaș! Aeroplanele dumitale fantastice zboară pe oră… Cu ce viteză?

— Cinci sute, șapte sute, o mie și mai mulți kilometri…

— Prost! învață, te rog, de la bondar, de la muscă! exclamă Dumcev. Bondarul parcurge într-un minut de zbor o distanță în care intră de zece mii de ori lungimea trupului său. Calculați atunci cîte lungimi ale sale depășește într-un minut aeroplanul dumitale?

Dumcev mă privi provocator și malițios.

Începui să socotesc în minte: am presupus că lungimea avionului e de zece metri și am aflat că avionul depășește într-un minut de zbor de o mie șase sute de ori lungimea sa. O fenomenală rămînere în urmă față de bondar! Am presupus atunci că lungimea avionului este de o sută de metri și la aceeași viteză s-a dovedit că într-un minut avionul acoperă numai de o sută șaizeci-două sute de ori lungimea sa. Iar bondarul de zece mii de ori! Zece mii!!

Desigur, nu poate fi comparată o insectă cu o mașină — lumea vie cu lumea tehnicii. Mai este vorba și de faptul că dimensiunile mici, și chiar foarte mici ale insectei, îi creează condiții aerodinami-ce foarte avantajoase. Dacă am mări însă dimensiunile liniare ale trupului insectei, greutatea ei ar crește în progresie geometrică, cu alte cuvinte — simpla mărire a insectei, să zicem, de zece sau de o sută de ori ar anula totul, deoarece sarcina va spori de 10 sau de 100 ori.

Dar Dumcev continuă:

— Țînțarul, țînțarul obișnuit, cu o mișcare, cu o singură mișcare, lovește aerul — de sus în jos — cu toată lățimea suprafeței aripii lui. Pare a fi simplu. Dar a construit oare omul un aparat de zburat cu aripă mobilă?

Și din nou nu știam ce să răspund.

— Dar au învățat oamenii de la insectă — spunea Dumcev — să construiască aparate care, la fel ca și insecta, să azvîrle cu aripile curenți de aer în orice direcție și să se poată ridica prin intermediul lor în orice unghi și cu orice viteză? Răspunde: s-a ajuns să se construiască asemenea aeroplane?

Nici la această întrebare nu știam ce să răspund. Am tăcut.

Și atunci Dumcev spuse încet, și simplu:

— Nu, nu acest tînăr va povesti oamenilor tot ce a văzut aici… O, de-aș putea să mă prezint eu însumi în fața inginerilor, să le spun: Priviți, iată schițele! Ieri am descoperit întîmplător ceea ce mi se pare că va ajuta pentru a experimenta…

«Despre ce descoperire vorbește Dumcev?» mă gîndii, nedumerit.

— Să mergem la lanțul de dealuri după cea de-a doua granulă! am spus eu, de parcă nu auzisem ultima lui frază, atît de ciudată.

— Da, da, trebuie să mergem! răspunse Dumcev. Dar ascensiunea, va fi grea. Așteaptă aci. Mă întorc îndată.

Am rămas singur și am căzut pe ginduri, privind spre desișul pădurii de ierburi.

De după un arbore cu frunza lată apăru un animal ciudat, alcătuit parcă din două baloane. Anima-lul se îndrepta direct spre mine. Avea doi ochi imenși. Fiecare era parcă un mozaic alcătuit din șase ochi mici. Antenele uriașe pipăiau din mers totul. Maxilarele erau înfiorătoare, semănau cu niște săbii. Toate mișcările animalului erau bruște și surprinzătoare. Cine-ar putea fi?

Ochii în fațete. Trei perechi de picioare. Bine, dar asta e o furnică!

Atingînd ușor cu antenele tot ce i se ivea în cale, furnica coti pe neașteptate spre stînga. Începu să alerge. Mă interesa încotro și pentru ce a pornit atît de preocupată?

Destul de abilă, furnica s-a urcat pe trunchiul unui arbore, pe o frunză gigantică. M-am cățărat după ea pe frunza de dedesubt — o pînză mare, păroasă, ce se legăna ușor. Se poate să fi fost un brusture. Dînd capul pe spate, am văzut niște animale stînd strîns lipite între ele, prinse de suprafața inferioară a frunzei. Erau grase și de un verde ca iarba. Din cînd în cînd, unul din ele rămînea suspen-dat pe șase piciorușe subțirele, apoi se lipea din nou de frunză și-și proptea trompa lungă și ascuțită de miezul ei suculent.

Animalele sorbeau sucurile frunzelor și, sub ochii mei, aceste vietăți deveneau din ce în ce mai grase. Erau păduchi de frunze! Am în fața mea o gigantică fabrică de zahăr sau, mai bine zis, de sirop de zahăr.

Păduchele de frunze! Există păduchi catifelați, negri, există alții de un galben străveziu sau, cum sînt aici, de un verde ca iarba. Păduchele este o insectă cu totul neînsemnată — așa se spune în popor. Păduchii nu se apără niciodată, de nimeni, în nici un fel de condiții. Orice vietate din lumea animală are prieteni, are și dușmani, are mijloace de apărare. Dar păduchii de frunze? Ei sînt leneși și deopotrivă de indiferenți față de orice. La fel de indiferenți și față de destinul lor. Păduchele înghite prin trompă suc din miezul frunzei, își umple pîntecelul cu sirop de zahăr și asta-i tot.

«Sudoarea cerului», «Saliva stelelor» — așa a numit cu peste două mii de ani în urmă învățatul roman Pliniu cel bătrîn roua dulce care cade uneori ca din cer pe cel care stă sub un pom. Cerul e senin, soarele este la zenit. De unde vine roua? Mai tîrziu, s-a găsit explicația — e opera păduchilor de frunze. Ei lasă pe frunzele arborilor niște picături lipicioase: «roua de miere». Prin mișcările piciorușelor, ei aruncă picături din acest sirop. O ușoară adiere de vînt și «roua de miere» cade la pămînt.

Mergînd pe urmele furnicii, m-am pomenit pe teritoriul unei originale fabrici de sirop de zahăr.