Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

— Lamehuza! La-me-hu-za! Am adus în furnicar lamehuza!… Unde ești?

Vocea lui Dumcev se apropia. Dar unde este el? Unde? E întuneric și nu-l pot vedea. Și deodată am simțit strînsoarea puternică a unei mîini de om.

— Dragul meu oaspete! Doar ți-am spus: te va salva lamehuza… Vino, vino după mine! striga la urechea mea Dumcev, în timp ce mă tîra după el.

— Unde mergem, Serghei Sergheevici? Încotro?

— Nu te teme, acum nu le mai arde de noi. Acum a venit la ele lamehuza.

— Lamehuza?

— Ah, da! Dumneata nu știi cine este lamehuza! Mai repede! Mai repede!

Mă apucă de mînă.

Cu o sprinteneală uimitoare, în patru labe, iar uneori tîrîș, el trecea dintr-o galerie într-alta, cobora de la un etaj la altul prin niște treceri aproape verticale.

Zgîriindu-mi genunchii și palmele, lovindu-mă de multe ori cu capul de niște grinzi, zoream în urma lui.

— Am să-ți explic totul mai tîrziu. Mai repede! Acum furnicilor nu le arde de noi: vor începe îndată beția.

— Cine?

— Furnicile.

— Beția?

— Da, da! îndată ce apare lamehuza în furnicar, furnicile uită și de larvele lor, și de pupe, și de muncă, și de ouăle din care apar mai tîrziu urmașii lor, și încep beția. Privește, privește!

— Nu văd nimic.

— Am azvîrlit lamehuza într-una din galerii. Vezi, toate au luat-o la fugă într-acolo. Mirosul con-dimentat al lamehuzei le atrage. Este un narcotic care le aduce pe furnici într-o stare de beție. Ele alear-gă spre acest miros din toate colțurile furnicarului… Lamehuza, la fel ca și gîndăcelul cu antenele ca boldurile, elimină un lichid îmbătător. Dar această băutură este mult mai tare. Locul de pe corpul lame-huzei prin care elimină acest lichid este acoperit cu mici pămătufuri din perișori galben-aurii, de lun-gimi diferite. Furnicile ling cu lăcomie lichidul, inspiră vaporii lui și se îmbată atît de tare, încît lame-huza începe liniștită și cu totul nestingherită să devoreze comoara neprețuită a furnicarului: ouăle care se păstrează în galerii. Lamehuza este mai înfricoșătoare decît gîndăcelul cu antene ca boldurile. Asta e răzbunarea pentru cele ce ai pătimit dumneata, dragul meu prieten!

Așa vorbea Dumcev și-și croia drum înainte.

Acum lumina zilei se strecura în furnicar și ne lumina oarecum drumul pe care zoream.

Eram aproape de ieșirea din orașul furnicilor. Lumina pătrundea în galerii.

— Acum, mai multă băgare de seamă — spuse Dumcev. Colo, la ieșirea din furnicar stau paznicii!

— Paznicii? Dar lamehuza? l-am întrebat.

— Se vede că mirosul ei n-a pătruns încă pînă la furnicile-paznici. Ele stau în dosul acestei spăr-turi care este poarta deschisă a furnicarului.

— Și atunci, ce-i de făcut?

— Iată o armă!

Dumcev rupse o bucată de grindă subțire și mi-o întinse. Era o parte dintr-un obișnuit ac de pin.

— Eu am la mine — spuse el — pumnalul meu, arma de care nu mă despart niciodată: acul sphecidei. Să stăm jos. Uite aici. Să ne odihnim puțin. Furnicile s-au îmbătat. Dar noi tot vom fi fugăriți. Ne vor urmări paznicii.

Ne-am instalat pe o ieșitură a peretelui. Era un loc ferit, liniștit. De aici îi puteam observa pe paz-nicii ce se aflau la poarta furnicarului. Dumcev strîngea în mîna dreaptă acul brun, strălucitor. Vor-beam fără grabă. Ne odihneam.

— Ce nenorocire ar fi pentru noi — spuse Dumcev — dacă acest furnicar ar avea uși vii.

— Uși vii?

— Cum, n-ai auzit de ușile vii ale furnicarelor din țările calde? Acolo spărturile în furnicar nu lasă să treacă lumina. Furnicile astupă cu capetele lor colțuroase și ascuțite toate intrările. Asemenea uși vii desigur că se și mișcă puțintel. Există și depozite vii — ulcele de miere vii. Acestea sînt tot furnici. Pîntecelul uriaș, umflat ca un balon, al unei asemenea furnici, are culoarea și transparența chihlimbarului. El este plin cu miere. Așa își păstrează furnicile rezervele lor. Desigur că aceste magazii vii nu muncesc, nu ies din furnicar. Rezervele lor sînt completate de către furnicile muncitoa-re.

— Serghei Sergheevici! Furnicarul acesta poate fi comparat cu construcțiile termitelor, care sînt numite uneori furnici albe. Îmi amintesc că am citit cîndva, într-o povestire dintr-o revistă, că palatul unui guvernator din India s-a năruit într-o bună zi ros de termite. Tot acolo se pomenea de o întîmplare care mi s-a părut amuzantă: într-o noapte, un arab s-a culcat înfășurat în pelerina sa și a adormit. Cînd s-a trezit dimineața s-a văzut gol: termitele îi distruseseră pelerina.

— Ce să vorbim de pelerină! Să vezi construcțiile acestor termite! Sînt admirabile! Și cît de variate! Ele își aleg cu multă pricepere locul pentru construcție. Au orașe subterane, dar au și orașe care se înalță mult deasupra pămîntului, la șapte-opt metri. Totodată, fiecare oraș este construit în felul său: unele orașe au formă conică, altele piramidală. Termitele australiene au cuiburi în busolă sau meridionale. La aceste cuiburi poți deosebi pereții transversali și cei longitudinali. Pereții sînt așezați astfel, încît axa longitudinală a secțiunii este îndreptată dinspre nord spre sud, iar cea transversală, dinspre vest spre est. Aceste direcții coincid cu atîta precizie cu acele busolei, încît călătorii rătăciți, uitîndu-se la cuibul termitelor, pot întotdeauna să se orienteze. Poate că termitele își construiesc astfel orașele-cuiburi ca să le apere de încălzirea excesivă: pereții longitudinali au partea cea mai mică a suprafeței lor expusă la soare.

Am ascultat cu atenție și cu un imens interes tot ce-mi povestise Dumcev despre termite.

— Dar aceste furnici… începui eu.

— Termitele nu trebuie numite furnici. Ele nici nu se înrudesc măcar cu furnicile. Pe oameni îi impresionează dimensiunile construcțiilor lor. Într-adevăr, construcțiile termitelor sînt uriașe. Termitele trec printr-o metamorfoză incompletă — larvele lor abia ieșite din învelișul oului seamănă într-o oarecare măsură cu insectele adulte. Furnicile noastre suferă o metamorfoză completă. Din ou iese larva, dar ea nu are nici o asemănare cu insecta adultă: este un animal fără picioare, care seamănă cu un sac. Ea trebuie să mai suporte o serie de modificări radicale, să treacă printr-un stadiu de liniște deplină, stadiul de nimfă, și abia după asta devine furnică. Furnicile trebuie să așeze, să instaleze în «orașul» lor și să hrănească pe toți acești urmași: ouăle, larvele, pupele… În furnicar există un număr incalculabil de intrări, treceri, camere, cămăruțe, galerii și etaje.

Dumcev tăcu. Acolo, la intrare, se mișcau furnicile-paznici.

— Acum e timpul!

Mi-am strîns arma în mînă. Ne-am repezit afară din furnicar.

— Nu privi în urmă! am auzit în spatele meu glasul lui Dumcev. Începusem să alergăm pe lîngă furnicile-paznici, cînd deodată ne-am pomenit pe o cărare liniștită, la distanță de drumul furnicilor.

Îmi amintesc de zgomotul puternic care m-a asurzit cînd am ieșit din furnicar. Îmi amintesc și cum i-am respins pe paznici cu sulița mea — un rest dintr-un ac de pin — cum am lovit pe unul, pe al-tul, cum am sărit peste niște pietre și cum în cele din urmă m-am pomenit pe o cărare liniștită și pașnică.