Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Micul creion pe care-l țineam cu atîta plăcere în mînă — creionul meu cu șase muchii, bine ascu-țit, «3 M», moale, cu care scriam atît de ușor, cu care făceam studii de portrete, cu care făceam însemnări marginale pe manuscrise, cu care notam numerele de telefon ale celor dragi, iată unde ne-am întîlnit! El a rămas același creion «Pioner 3 M» și cuibul de viespi care atîrnă de o bară înfiptă în pă-mînt este și el același ca înainte. Numai eu am devenit, între timp, cu totul altfel. Acum cuibul de viespi îmi apare ca un oraș imens în care intră și din care ies în zbor păsări gigantice.

Viespile construiau mereu alte și alte celule-locuințe, le umpleau cu oușoarele din care vor ieși larvele, viitorii locatari. În același timp ele hrăneau larvele, pregăteau acoperăminte pentru celule, închideau orificiile celulelor, în care larvele se vor transforma în nimfe. Construcția principală creștea neîntrerupt: unele după altele se înălțau schelele noilor etaje. Tot aici se prepara materialul de con-strucție — hîrtia. Toate aceste felurite lucrări se executau aici simultan.

Nu mă mai săturam privind. Deodată, în poiană, apăru în fugă un om — un om cu pelerină care alerga. N-am apucat să-l strig — el străbătuse în goană poiana, se cățărase cu o ușurință neobișnuită pe zidul uriaș (acesta nu era decît un par înfipt în pămînt) de pe care sări pe acoperișul «orașului» de pergament.

Mi se păru că oțelul unei săbii licărise prin aer. Omul tăie din acoperișul acestui edificiu extraordinar o imensă bucată de hîrtie.

Dumcev!

Toate viespile se năpustiră asupra lui. Dar omul sări jos și fugi de acolo. Voiam tocmai să mă reped spre el, cînd auzii deodată un zgomot asurzitor. Aerul vibră și brusc se lăsă un întuneric dens.

În poiană coborîse un avion uriaș. Așa, cel puțin, mi se păruse la început. Cînd m-am uitat mai atent, am văzut că «avionul» se sprijinea pe doi stîlpi lungi. Avea aripile strînse. Coada neagră pătată cu alb se legăna încet. Era o pasăre, o codobatură mi se pare.

Dar unde este omul care luptase atît de vitejește cu viespile? Iată-l! Ce micuț mi se pare el în comparație cu acea pasăre uriașă, fioroasă! Mi-era teamă că se va repezi la el să-l sfîșie. Am strigat ca să-l previn. Dar Dumcev nu întoarse capul spre mine, nu mă auzi. Pasărea sări în direcția lui.

Dar omul apucase să se rezeme de peretele cenușiu, își smulsese de pe umeri pelerina cenușie și se acoperise cu ea. Codobatura era foarte aproape de el, dar nu-l observă. Ea apucă o rîmă care mi se păruse un șarpe imens.

Pasărea bătu din aripi și-și luă zborul. Și abia atunci omul o luă la fugă. Alerga, ținînd sub braț bucata de hîrtie.

Pasărea se lăsă din nou, în apropierea lui. Omul se lipi de o frunză verde, mare. Pelerina cenușie căzu la pămînt, dar Dumcev rămase acoperit de o pelerină verde. Stătea pe frunza verde și devenise astfel invizibil.

Pasărea își luă din nou zborul cu un fîlfîit zgomotos de aripi.

— Dumcev! am strigat eu.

Din nou nu întoarse capul, din nou nu mă auzi și dispăru cu bucata lui de hîrtie.

Trebuie să alerg după el! Dar dacă mă vor înțepa viespile care zboară pe aici, am să pier.

Să mai strig o dată? Dar zgomotul pe care îl făceau viespile în zborul lor acoperea strigătul meu atît de slab. Și totuși am mai strigat o dată și încă o dată.

— Dumcev!…

Dar în zadar, el nu se întoarse… Plecă, dispăru!

M-am repezit disperat în urma lui, străduindu-mă să-l ajung…

Viespile zboară, bîzîie de se cutremură aerul. Dar eu mă strecor printre ele, mă aplec la pămînt, cad, mă ridic, alerg din nou după Dumcev.

Numai de l-aș ajunge din urmă! Să nu-l pierd din vedere!

Alerg. Strig cu ultimele puteri:

— Dumcev! Du-umcev!

În clipa aceea mi se păru că se uită în direcția mea. Am cules pietricele, crenguțe, le-am aruncat în sus.

Da, într-adevăr mă văzuse! Se opri. Privi cu atenție. Și deodată, începu s-o ia la fugă ca și cînd s-ar fi speriat brusc de ceva. Dar după cîțiva pași se liniști parcă și se opri în loc. Apoi se întoarse și porni spre mine, agitîndu-și mîinile, făcînd niște semne. Am alergat în întîmpinarea lui. Mă mai despărțeau doar cîțiva pași de el…

Dar deodată pămîntul se clătină sub mine.

M-am prăbușit în adînc.

Am căzut pe ceva moale. E întuneric. Mă înconjoară o liniște grea, apăsătoare. Trag cu urechea. Am impresia că lîngă mine se află cineva, că-i aud respirația. Strig:

— Cine e?

Nici un răspuns. Și totuși, mișcă ceva lîngă mine.

Am fugit mai încolo. M-am rezemat de un perete. L-am atins cu mîna. Era un perete din pămînt pe alocuri neted, pe alocuri aspru. Am început să alerg — drept înainte — pe un coridor lung, nesfîrșit…

La un moment dat coridorul începea să coboare. M-am oprit; auzeam fel de fel de zgomot ciuda-te: bubuituri, plescăituri. Ce-i asta? Capătul coridorului coboară oare în apă?

Înapoi! Îndărăt!

Mergeam… mergeam mereu, pipăind cu mîinile peretele. Într-un loc, coridorul se bifurca. Am pornit spre dreapta.

Deodată m-am poticnit; o crenguță sau poate un firicel de rădăcină se agățase de picioarele mele. M-am oprit. Era într-adevăr o crenguță, ea îmi stătuse în cale. Dar n-am timp de pierdut. Trebuie să ies de aici. Am aruncat crenguța și am pornit din nou mai departe pe coridor. Dar pînă cînd o să tot merg? Oare nu merg într-un cerc închis? Și unde este ieșirea din acest cerc? Oare acolo unde se aude vuind apa? Coridorul se bifurcă din nou. De un picior al meu se agață din nou ceva. O crenguță? Da, dar e aceeași pe care o azvîrlisem cu cîteva clipe în urmă.

Umblu la nesfîrșit într-un cerc, ca un cal orb care trage la roată. Cine a construit acest labirint?

Continui să merg într-un întuneric deplin și deodată dau de o pantă. Aici zgomotul apei nu se mai auzea.

Pesemne că ajunsesem în adîncul pămîntului. Panta mă aduse într-un nou coridor. Era tot foarte lung. L-am străbătut ca și pe primul — pipăind tot timpul pereții cu mîinile. Ajungînd la capătul lui, mi-am dat seama că și acesta este închis.

Dar nu! Iată un loc de ieșire. Prin el am trecut într-o ramificație foarte îngustă. Zadarnic încer-cam să ies din această strîmtoare. Am observat totuși că din această strîmtoare pornesc niște mici cori-doare laterale la oarecare distanță unul de celălalt. Ele m-au dus într-o fundătură. M-am întors înapoi și am început să merg din nou pe coridorul cel mare.

Dar cînd voi ajunge la capătul lui?

Sub picioare sînt vreascuri, pesemne iarbă uscată.

M-am așezat pe jos. M-am întins ca pe un așternut. Cine a putut construi acest labirint? Am început să ațipesc. «Labirint… labirint…» Rostesc încet acest cuvînt și-mi amintesc de o legendă din mitologia greacă.

Pe insula Creta a existat cîndva un labirint din care nici un muritor care nimerea acolo nu mai putea găsi vreo ieșire. Vechiul mit grecesc povestește că în acest labirint s-a instalat monstrul Minota-ur, care mînca oameni. Cetatea Atena era silită să trimită acestui monstru cu trup de om și cap de taur șapte feciori și șapte fecioare la fiecare nouă ani, pentru a fi mîncați de Minotaur. Tezeu din Atena s-a furișat în labirint și l-a ucis pe monstru. Dar cum a reușit Tezeu să iasă din labirint?