Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Aici, sub apă, simțeam lumina soarelui în această clipă, exact ca atunci, în penumbra dimineții, sub merii din grădină.

Am tăiat cu scoica sforile aerostatului, am legat de ele pietrele și m-am dus să văd năvodul.

Deodată apărură, aproape de tot, două umbre uriașe. Pești, pești de pradă! M-am repezit spre o piatră mare și m-am ascuns în dosul ei. Doi pești enormi — fiecare cu cîte trei ghimpi ascuțiți pe spinare — înotau unul după celălalt. Vedeam în apa tulbure ghimpii lor îndoiți. Bibani spinoși! Iată cuibul lor. Uriaș, cu două intrări. Unul din bibani se făcu nevăzut în cuib. Celălalt, viu colorat, rămase la intrare. Femela întîrzia pentru a depune în cuib icrele, iar masculul colorat (el construise cuibul) păzea intrarea.

Mă uitam de după piatră la cuib și mă gîndeam: «Ce-ar fi să fie în el jurnalul meu?» S-ar fi putut să-l ducă acolo curentul, sau poate însuși bibanul spinos făcuse o împletitură din el cu alte plante lao-laltă. Acum poate stă acolo lîngă boabele de icre, străjuit de un paznic cu ghimpi fioroși. N-ar fi bine să pîndesc un moment prielnic și să arunc o privire în cuib? Dar m-am temut să o fac. M-am îngrozit numai gîndindu-mă la ghimpii bibanului spinos. Să merg mai departe!

M-am apropiat de năvod și am rămas surprins. Era rupt și în ruptură se împotmolise o construcție absurdă — uriașa casă-cutie mobilă a unui țînțar. Acum se legăna, probabil încerca să-și continue drumul. Firește că tot peștele scăpase din năvod. Puțin îmi păsa. Știam că aici nu mă voi mai întoarce în nici un caz. Am examinat cu atenție arhitectura casei mobile care îmi rupsese năvodul. Ce construc-ție caraghioasă, dar cît de solidă!

Și aici… aici…

Printre bucățele de scoarță, crenguțe, cetină, din care își construise casa țînțarul, am zărit pachetul lunguieț cu filele de culoare gălbuie atît de familiar mie. Era jurnalul meu care căzuse din sac. Ridicînd de pe fundul fluviului o bucățică de scoică, am început să distrug peretele casei.

O lovitură, încă una… Loveam neobosit în construcția înjghebată cu atîta îndemînare! Am tăiat firele de păianjen cu care țînțarul își consolidase părțile componente ale locuinței lui.

M-am întors pe țărm cu jurnalul.

Fila 44

Am așternut pe nisipul uscat al malului filele, le-am netezit. Am așezat pietricele pe fiecare din ele. Pe unele, rîndurile erau șterse de apă. Îmi ziceam: Mai tîrziu, le voi completa! Dar acum trebuie să le usuc. Mă uitam cu îngrijorare la soare — îmi va decolora cumva cerneala? Iată, am pus o piatră și pe ultima filă. Le-am mai aruncat o privire, m-am așezat pe nisipul încălzit de soare și inspirînd mireasma ierburilor am început să cînt. Din desișul ierburilor ce creșteau pe mal cineva îmi răspundea tot cîntînd. Cîntam din ce în ce mai tare, iar vocea îmi răspundea și ea cîntînd la fel de tare. «Ce glas cunoscut!» mă gîndeam. Și deodată mi se păru că de pe apă nu o voce, ci un cor de voci îmi continuau cîntecul. Am tăcut, ca să pot asculta. Nimeni din pădure nu-mi ținea isonul. Nu era nici un cor pe apă. Mă înșelase doar jocul ecoului. Cîte nu i se pot părea omului, în clipa cînd regăsește întîmplător lucrul cel mai drag, cel mai de preț.

Soarele ardea. Fluviul curgea încet prin fața mea. Greierii țîrîiau. Țara Codrilor de Iarbă vorbea pe diferite voci. De bucurie nu mai știam ce-i cu mine. Mi se părea că eu, un om mic, voi porni îndată vesel și sprinten prin iarbă, călcînd-o și strivind-o eu picioarele, voi intra în orășelul Censk și voi striga:

«Prieteni, citiți aceste file! Veți găsi în ele nenumărate descoperiri și dezlegarea atîtor și atîtor taine!»

Voi face o săritură peste Marele Fluviu Domol, e doar un mic pîrîiaș! Ca să-l trec nu trebuie să fac decît un singur pas…

Mi-am îndreptat spatele cu hotărîre și am încercat să mă ridic. Am dat un țipăt, am căzut… Am încercat din nou să mă ridic, dar nici de astă dată n-am reușit. La cea mai mică mișcare simțeam o durere ascuțită în spate.

M-am întins pe jos neputincios. Îmi simțeam articulațiile strînse ca într-un cerc, paralizate. Mă durea capul. Începu să mă ia cu frig.

M-am împotrivit bolii, n-am lăsat simțul umilitor al milei să pună stăpînire pe conștiința mea. Iar ierburile înalte îmi făceau semne cu vîrfurile lor subțiri. Amețisem, parcă zburam într-un leagăn sus de tot. Ce se întîmplase cu mine? De ce mă îmbolnăvisem? Răcisem, desigur. Prea am umblat mult și prea des pe fundul fluviului.

Aveam friguri. Mă dureau mușchii, încheieturile. Simptomele bolii semănau cu ale reumatismului acut: toate celulele îmi erau inflamate.

Cîndva, la spital, am tratat bolnavii de reumatism cu salicilat de sodiu sau «salicil», cum îi zicea felcerul. Totuși cel mai bun remediu era alcoolul formic. Dar pot eu face față aici furnicii care a trecut plină de importanță pe lîngă mine, mișcîndu-și repede mustăcioarele? Și mai era… mai era — veninul albinelor. Înțepăturile lor ajutau bolnavilor de reumatism. Dar astăzi înțepătura unei albine m-ar ucide.

Mi-am amintit de felul cum își descriau bolnavii durerile. Le-am comparat cu ale mele.

Mi-am amintit de un caz din practica mea de spital. Fusese adus în salonul meu un băiat atît de bolnav, că te cuprindea mila numai privindu-l. Era chircit, vînăt. Mama lui povestea că băiatul stătuse mult în apa iazului fără să iasă afară: se tot scăldase! Am pus diagnosticul: radiculită. Mi-am spus: ce-ar fi să-l masez pe bolnav, să-l urzic cu iarba care de sute de ani servește la tăbăcirea pieilor, iarbă care se numește «scumpia»? Așa am și făcut. Băiatul și-a revenit repede.

N-ar trebui oare să încerc și eu acum tratamentul cu scumpia? Frunzele sînt imparipenate de la nouă la șaptesprezece frunzulițe lunguiețe sau ovale. Dar acum pentru mine totul are altă înfățișare. Le voi găsi oare, le voi putea recunoaște?

Am pornit tîrîș. Mă văităm, suspinam, dar mă tîram mai departe. Mă opream des, ridicam capul și priveam cu atenție să văd dacă nu se află în fața mea planta pe care o căutam. Dar nu era! Deodată văd legănîndu-se chiar frunzele scumpiei. Din nou eroare — nu erau ele… Și iarăși m-am tîrît mai departe. În cele din urmă am văzut în fața mea niște panicule sfărîmicioase galben-verzui. M-am uitat eu atenție. Fiecare frunzuliță era mai mare decît capul meu. A trebuit să mi le imaginez micșorate de multe ori pentru a putea recunoaște scumpia!

Zăceam pe jos aproape nemișcat, mă uitam la planta atît de rîvnită și mă gîndeam: cum să dobîndesc puțin polen, o floare sau o frunzuliță, măcar o frunzuliță?

Vremea trecea. Mă uitam din ce în ce mai insistent în sus. Am văzut o frunzuliță frîntă și am început să aștept: doar o cădea curînd. Așteptare zadarnică! Către seară apăru pe tulpină un melc cu o cochilie sferică. M-am bucurat la gîndul că poate va trece de pe tulpină pe coada frunzei frînte. Din nou am așteptat. În sfîrșit! Ce noroc! Melcul a pășit de pe tulpină pe codița frunzei. Frunzulița s-a rupt, și-a luat zborul, s-a lăsat la pămînt. M-am tîrît pînă la ea, am ridicat-o, am frecat o bucățică între degete, am aplicat-o pe locurile dureroase și am masat terciul verde pe corp. Pielea se înroșise și mă ardea, dar peste cîteva ore durerea începu să-mi treacă.

Poate că mi-a ajutat scumpia cea otrăvitoare, sau poate că m-am vindecat numai fiindcă am depus mari sforțări pentru a mă mișca, pentru a mă tîrî. Gimnastica este un mijloc admirabil împotriva unor forme de reumatism.