Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Ce era de făcut? Arborele avea șase ramuri. Sub una din ele, aproape de tot, se afla sacul meu. M-am repezit la el. Mîna mea stîngă nu apucase încă să ajungă pînă acolo, cînd ceva, ca un fir, se încolăci în jurul ei. Am tăiat cu secera o ramură, apoi pe cea de-a doua. M-am avîntat spre a treia, dar una din ramurile tăiate se agățase de scafandru. N-am mai stat s-o desprind: nu aveam timp! M-am repezit din nou spre sac. Firele azvîrlite de arbore se înfășurară în jurul picioarelor, mă trăgeau spre el. O arsură, încă una… Le simțeam pe mîini, pe picioare, pe spinare. Am scăpat secera. Am încercat s-o ridic. M-am tăiat la mînă. începeam să mă sufoc — nu mai aveam aer suficient în clopot. Rănit, plin de arsuri, m-am apucat să tai sforile cu care erau legate pietrele de clopot și cu chiu cu vai am ieșit la suprafața apei. Cu mari eforturi am ajuns pe mal, cu echipamentul meu de scafandru încurcat în firele ce se prinseseră de piciorul meu drept. Am încercat să mă ridic, dar am căzut imediat: piciorul stîng îmi era paralizat, mîna mă ardea, de parcă îmi intrase în ea un cui incandescent. N-am mai putut ajunge pînă la peșteră. M-am culcat pe nisip.

Deasupra mea și pe lîngă mine zburau, țopăiau, se tîrau, săreau locuitorii Țării Codrilor de Iarbă. Și totuși am adormit. Cînd m-am trezit, soarele apunea. Nisipul se răcise. Durerea cînd se potolea, cînd se intensifica. Am încercat să mă urnesc din loc — dar n-am putut… Ce otravă vărsase în mine acest arbore?

Mă chinuia foamea. Deasupra mea se legăna capul înfoiat al unui trifoi. Ce bine ar fi să pot bea nectar din floricelele lui înguste. Dar nu pot ajunge, nu pot răzbate pînă la ele…

Cînd mă aflasem pe fundul apei se agățase de marginea scafandrului o ramură tăiată din arborele-monstru. Acum, își pierduse luciul viu, sticlos și zăcea jalnică pe nisip, lîngă locuința argyronetei cu care coboram eu în apă. Am mai avut doar atîta putere să întind mîna. Eram foarte flămînd și am înce-put să mestec bucata chircită de creangă.

Rana de la picior mă ardea, sîngera. Cu ce s-o oblojesc, cu ce s-o răcoresc? În starea de semiconștiență în care mă aflam, mi-am înfășurat piciorul în restul de creangă încă udă. Un pansament foarte ciudat!

Fila 36

Acum gîndurile mele — gînduri de medic — erau preocupate de o nouă enigmă. De curînd, după nefericita luptă cu arborele, zăcusem nemișcat, aproape paralizat. Mă chinuiau arsurile. Pe picior aveam o rană. Dar cum de m-am vindecat atît de repede? Ce fel de medicament fusese acela care îmi redase puterile? Cum s-a putut întîmpla ca o ramură a arborelui-monstru intrată în putrefacție, rău mirositoare, să contribuie într-o atît de mare măsură la înzdrăvenirea mea? Un medicament cu totul ciudat! O plantă necunoscută m-a ucis aproape și aceeași plantă… m-a vindecat! Arsurile de pe picior mă făcuseră să sufăr cumplit, dar foarte curînd — peste o zi sau două — durerile au încetat, rana a început să se închidă. Iar cînd am scos «pansamentul», rana era cicatrizată. Acest caz pare să confirme o lege particulară a similitudinii: ceea ce te îmbolnăvește, te și vindecă. Cîtă dreptate a avut învățatul Hipocrate din antica Grecie, afirmînd cu peste două mii de ani în urmă că bolnavul este tratat de natura lui, iar medicul trebuie doar să ajute natura! Hipocrate scria: «Boala este provocată de similitudine și tot prin similitudine își reface bolnavul sănătatea».

Enigme, enigme, enigme…

Ce este acest arbore ciudat care crește sub apă lîngă sacul meu? Se deplasează, excrescențele lui scotocesc prin apă, prind ființele vii, le înțeapă, le paralizează. Și tot acest arbore… vindecă rănile pe care le-a provocat.

Poate că această plantă insectivoră necunoscută este rudă apropiată cu muscarul și cu roua-ceru-lui? Chiar dacă plouă cu putere, nici roua-cerului și nici muscarul nu-și mișcă nici un fir, nici un perișor. Dar cum se însuflețesc aceste plante, cînd apropii de ele — pe vreme liniștită — o bucățică de carne! Ele trebuie să prindă, să mistuie această hrană. În această împrejurare ele își manifestă caracterul în chip diferit: roua-cerului își îndoaie încet, fără grabă perișorii spre carne. Muscarul însă apucă prada cu energie și violență. El poate fi înșelat: atingi cu un fir de pai unul din perii lui și îndată frunza plantei se închide cu zgomot. L-ai păcălit! Dar roua-cerului nu poate fi înșelată cu un fir de pai.

Poate că arborele acela cu șase ramuri este de fapt un animal care n-a fost încă descris de nimeni! Oare oamenii au putut cerceta chiar toate peșterile, din toate ungherele planetei noastre? Oare au putut scotoci cu lumina lanternelor toate colțurile peșterilor? Oare oceanul a fost studiat la toate adîncimile? Nu, nu toate vietățile figurează printre exponatele muzeelor noastre. Și nu tot ce se află pe planetă a fost descris, desenat, fotografiat. Țin minte că s-a comunicat în «Mesagerul științific» — cu un an sau doi înainte de venirea mea în Țara Codrilor de Iarbă — că o expediție a descoperit în pădurile din Congo un animal vărgat ca zebra, cu gît lung — o rudă apropiată a girafei. Localnicii îl denumeau ocapi.

Enigme, enigme, enigme…

Fila 36

Pentru a treia oară m-am îndreptat spre golf, pentru a-mi lua în sfîrșit sacul care zăcea lîngă arborele misterios.

Sănătos, plin de vigoare, vioi și din nou în scafandru, cu o seceră nouă, ascuțită, în mînă înarmat și cu un băț lung, îndoit la un capăt ca un cîrlig, mergeam pe fundul fluviului, spre golf. Eram sigur de succes: de astă dată mă voi întoarce cu jurnalul.

Am tăiat două ramuri, au mai rămas de tăiat patru și sacul va ajunge în mîinile mele.

Țineam strîns în mînă secera. Desigur că voi lua jurnalul. Ramurile pe care le voi tăia le voi aduce la mal, le voi controla, voi cerceta însușirile tămăduitoare ale ciudatei plante. Și, cine știe, poate că știința medicală se va îmbogăți cu un nou medicament, de o nemaipomenită forță curativă. Cîți oameni suferinzi nu vor fi tămăduiți.

M-am rezemat de povîrnișul subacvatic al malului. Trebuie să mă odihnesc puțin. Prin semiîntu-nericul apei, deslușeam contururile sacului și vedeam arborele care stătea ca o strajă mută și amenință-toare. Păzea intrarea în golf, nu lăsa pe nimeni să se apropie de sac, îl pedepsea pe acela care îndrăznea să se atingă de jurnalul descoperirilor făcute în Țara Codrilor de Iarbă.

Și mi-a venit în minte un vechi basm: un monstru străjuia o comoară, care putea să dea omului fericirea. Acest monstru așeză în calea omului obstacole groaznice, prăvăli peste el o nenorocire după alta. Dar omul învinse obstacolele. Mergînd tot înainte, el ucise monstrul și luă comoara neprețuită.

Privind prin semiîntunericul subacvatic la arbore, intenționam să agăț de cîrligul bățului sacul și să-l trag repede spre mine. Am făcut un pas, dar îndată am sărit înapoi. Ramurile arborelui se clătinară brusc, cu putere. Ce se întîmplase? Pe lîngă mine trecuseră înot niște peștișori. În clipa aceea arborele devenise deodată mai scurt și mai gros și — am văzut asta limpede — ramurile lui au lovit peștișorii ce treceau pe acolo. Prada a fost prinsă sub ochii mei. Trunchiul străveziu al arborelui se întunecă. Pesem-ne că trunchiul fusese gol și acum în el se mistuia hrana.

Ajunge! Am privit destul. Mi-am pus destule întrebări! E timpul să acționez… Am întins bățul, am agățat bine sacul de cîrlig și l-am tras din răsputeri spre mine. L-am luat în mîini. Ce tare a început să-mi bată inima cînd l-am deschis!