Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Acum știu ce trebuie să fac pentru a putea umbla pe fundul apei și pentru a putea rămîne sub apă — și nu numai un minut-două, ci mult mai mult. Primisem o sugestie neașteptată: să respir printr-un tub așa cum respiră larva muștei de nămol. Voi umbla pe fundul fluviului ținind în gură un tub — un fir de pai, și voi căuta sacul cu jurnalul meu, îl voi căuta acolo unde se leagănă în apă plasa de păianjen, ce seamănă cu cupola unui aerostat.

Fila 26

M-am trezit dimineața cu acest gînd: «Am nevoie de un fir de pai». Am pornit să caut un spic de secară. Mergeam și din cînd în cînd mă opream, închideam ochii, mi se părea că pătrunde pînă aici, în Țara Ierburilor, foșnetul prelung — în bătaia vîntului — al spicelor de secară date în pîrg. Spicul copt este greu, vîntul suflă năvalnic, vrea să-l smulgă, dar paiul rezistă, nu se rupe; se îndoaie, se leagănă și foșnește… foșnește…

Îmi amintesc că la deschiderea Expoziției universale de la Paris a fost ridicat turnul Eiffel. Și atunci savantul francez Fansai a arătat că firul de pai al secarei este cel mai bun exemplu de construcție suplă, rezistentă și grațioasă. El scria că turnul Eiffel, în comparație cu majoritatea plantelor, este greoi și prea larg. Înălțimea unui fir de secară cu diametrul bazei de trei milimetri este de aproximativ o mie cinci sute de milimetri. Turnul Eiffel, pentru a putea fi comparat din punctul de vedere al rezistenței și al înălțimii cu un fir de pai, ar trebui să fie de optzeci și trei de ori mai înalt.

Toate acestea mi-au trecut prin minte pe cînd umblam în căutarea firului de secară. În pădurea de ierburi am văzut o țeavă galbenă de o înălțime nemaipomenită, care se pierdea spre bolta cerului, încer-cuită din loc în loc de niște uriașe noduri; nu cumva era chiar un spic de secară? Dar mi-am dat seama atunci că îmi pierdusem timpul zadarnic. Uitasem complet că eu sînt de multe-multe ori mai mic decît acest fir de pai.

Fila 27

Tulpina uscată a plantei era subțire și goală pe dinăuntru. Am tăiat-o cu o lamă ascuțită de cochilie. Și iată că a sosit clipa așteptată: ținînd tulpina în gură, m-am cufundat, m-am lăsat pe fundul fluviului.

Am făcut încet și cu precauție primii pași, ținînd un capăt al tulpinei în gură, celălalt la suprafața apei. Îmi venea greu să respir pe gură, tulpina plantei îmi stingherea fiecare mișcare. Deasupra capului meu aveam apa în toată adîncimea ei. Dar nu vroiam să mă gîndesc la asta. Trebuia tot timpul să am grijă să nu fac un pas greșit, să nu cad, să nu scap din gură tulpina, să nu scufund capătul ei superior în apă. Am făcut cîțiva pași nesiguri. Un dîmb mare cu un luciu straniu îmi bara drumul. Trebuia să-l ocolesc.

Dar deodată mi se făcu frică. Dîmbul se ridică puțin, se deschise la bază și din el apăru o ramură. Ciudată vietate: proptindu-se pe ramura ce ieșise afară, înaintă drept spre mine și mă lovi cu un șuvoi de apă. Apă țîșnind în apă! Am căzut, dar n-am dat drumul țevii. Dîmbul aruncă din nou apă peste mine. Șuvoiul venea ca dintr-o pompă de incendiu, ca dintr-o canulă a unui furtun pe care îl folosesc pompierii. Eu zăceam pe fundul fluviului fără să dau drumul țevii din gură, respiram. Bătaia șuvoiului încetă. M-am ridicat. Vedeam acum că acest «edificiu viu» s-a apropiat mult și mă trăgea spre el, mă absorbea. M-am agățat de trunchiul unei plante subacvatice. Tubul mi se smulse din gură. Simțind că mă înec, am încercat să ies la suprafață…

Fila 28

Aerostatul! Aerostatul argintiu era în apă! Stăteam sub cupola lui și respiram ușor. Cum am ajuns în el? Ce întîmplare m-a salvat?

Dînd drumul tubului, în clipa cînd am simțit că mă înec, am făcut o mișcare pentru a mă ridica la suprafață și m-am pomenit deodată în aerostat. Atîrna de crengile acelui arbore subacvatic de care mă apucasem cînd am căzut. Cine a agățat aci aerostatul? Cine l-a umplut cu aer? Despre asta am să vor-besc mai tîrziu.

Deocamdată voi spune de la bun început că, atunci cînd m-am pomenit în aerostat, mi-am dat seama că dîmbul care m-a tras, m-a absorbit, m-a lovit cu șuvoiul de apă, era o moluscă obișnuită cu o scoiculiță prevăzută cu două valve. Această moluscă trăiește pe jumătate îngropată în mîlul apelor. Valvele ei se deschid încet pentru a lăsa să apară un picior — un apendice moale gălbui și bont, cu aju-torul căruia ea se tîrăște pe fund. Viteza: douăzeci-treizeci de centimetri pe oră. Moluscă are două supape: una de absorbție și alta de descărcare. Cînd intră în funcțiune supapa de absorbție, micile vie-tăți care înoată în apă sînt atrase cu mare putere și paletele cornoase mînă în gură hrana vie astfel prinsă. Apa devenită de prisos este aruncată prin intermediul supapei de evacuare.

După ce molusca s-a săturat, își închide valvele, se transformă într-un dîmb imobil…

Curentul legăna ușor aerostatul subacvatic în care mă aflam. Membrana lui sferică străvezie, îmbrăcată bine și cu îndemînare într-o plasă deasă din sfori (o carcasă solidă!), era prinsă de trunchiu-rile arborilor subacvatici.

Oare nu acesta este aerostatul pe care l-am zărit în clipa cînd s-a răsturnat pluta? Poate că jurna-lul meu se află undeva pe aici, sub arborele de care e legat acest aerostat… Poate aproape de tot!

Șezînd pe una din sforile plasei, proptindu-mă cu piciorul de o alta, mă odihneam.

Umbre ușoare apăreau, lunecau, dispăreau în adîncul apelor. Se auzeau sunete pe care nu le puteam desluși. Apăreau și se stingeau în semiîntunericul din jurul meu. Acolo, deasupra fluviului, sus, strălucea soarele. Și razele lui calde, frîngîndu-se în apă, pătrundeau pînă în această lume de fantasme.

E timpul să mă întorc repede pe mal! Să procur o nouă tulpină goală și să mă scufund din nou sub acest aerostat.

Trebuie să părăsesc în liniște această casă străvezie de cristal, înainte de a se întoarce cel care a construit-o…

Opt ochi, arzînd cu un luciu fosforescent, mă priveau de după trunchiul unei plante subacvatice din vecinătatea mea. Era el, stăpînul și constructorul casei de sub apă. Păianjenul de apă! Argyroneta!

Acest clopot subacvatic este cuibul său și eu l-am luat drept un aerostat.

Fila 29

«Să fug!» îmi trecu prin minte. Și îndată un alt gînd: «Dar eu nu mă aflu pe pămînt! Trebuie să ies la suprafață, să mă salvez!»

Clipe de dezorientare și tulburare, în care am văzut că de la argyronetă se întindea o funie, dar nu în direcția adăpostului meu, ci lateral. Deodată funia se înfășură în jurul unei plante. Apoi păianjenul de apă o trase din nou înainte și apoi iarăși înapoi.

Priveam, observam. Uitasem cu totul că mă aflam în locuința unui păianjen ca acesta pe care îl aveam în fața mea, uitasem că și stăpînul locuinței mele subacvatice se poate întoarce pe neașteptate în casa lui, unde mă va găsi pe mine — oaspetele nepoftit.

Urmăream neîntrerupt cum argyroneta prindea frînghia cînd de trunchiurile de pe fund, cînd de pietre. Frînghia se deplasa singură în diferite direcții, de parcă ar fi fost însuflețită. Și tot timpul ardeau în apă cu o lumină fosforescentă opt ochi, care priveau cînd într-o parte, cînd într-alta. Frînghia nu se încîlci, nu se rupse în nici un loc. Ea se așternu pe fundul fluviului, formînd un poligon din linii frînte. Am observat că frînghia era mai groasă în locurile unde argyroneta o prindea de trunchiurile plantelor sau de alte obiecte nemișcate. Cu fiecare minut numărul liniilor poligonului creștea și treptat aceste linii formară o rețea deasă.