Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Fila 45

În acea dimineață o lumină sidefie se revărsa peste desișul de ierburi. Mă întorceam spre mal ca să strîng de sub pietre filele jurnalului care trebuie să se fi uscat, să le așez într-un nou pachet ceruit, ca apoi să încerc din nou să trec cu el peste Marele Fluviu Domol.

Pe jos se așternuseră parfumate covoare de mătase roșie, cu margini trandafirii: erau petale scuturate din măcieșul înflorit. Ierburile de un verde închis se aliniaseră în lungi alei regulate. Undeva sus se zăreau stelele florilor de nu-mă-uita.

Poate că va veni aci un tînăr, va culege într-un buchețel flori de măcieș și de nu-mă-uita și, emoționat, uitînd toate cuvintele pregătite, le va întinde cu mîna tremurîndă cuiva peste gardul scund al grădiniței. Și drept răspuns pe fața unei fete va străluci un surîs. Mesteacănul își va legăna la picioarele lor dantelele umbrelor și rîndunelele, ciripind vesel, vor zbura mai jos deasupra lor.

Dacă ar ști acești oameni dragi cît de greu mi-a fost să-mi croiesc drum prin hățișul de nu-mă-uita, cum îmi barau drumul, ținîndu-mă, acele măcieșului — sulițe întunecoase, amenințătoare!

Fila 46

Un vînt bătrîn și rău bîntuia prin locurile unde fusese răsturnată pluta mea de furtună, prin acele locuri care păreau atît de liniștite și calme: o limbă îngustă de nisip, pădurea ierburilor îngîndurate, valul leneș al fluviului…

Țărmul furtunilor și al vîntului…

În primele ore ale dimineții, cînd soarele răsărea fără grabă și solemn deasupra pădurii ierburilor care ajungeau pînă la mal, în acele ore, mi se părea adesea că de cealaltă parte a fluviului, unde munții de piatră coboară în terase spre apă, acolo în defileul acela se află locuința permanentă a vîntului. De acolo se smulge și, umflîndu-se, vine în zbor peste fluviu. Învestmîntat întotdeauna în alte mantii — după vreme — în cea cenușie cînd pe cer trec nori plumburii, într-una întunecată înainte de furtună, sau în alta aurie, cînd în jur totul e vesel și luminos — întotdeauna în alte mantii (cîte or fi, nu se pot număra) zboară vîntul peste pădurea de ierburi și peste fîșia galbenă de pe mal și dispare cu vuiet și șuier. Și deodată, cînd nici nu-l aștepți, apare din nou. Obosit și istovit de toate muncile făcute în locuri depărtate, în stepe, pe mări, pe ogoare, el gonește libelulele iuți, apleacă spre pămînt pădurea de ierburi, ridică valuri pe Marele Fluviu Domol. Apoi se întoarce în defileul său, se ascunde, se ghemuiește între stînci și adoarme.

Așadar mergeam repede spre fluviu. Cu cît mă apropiam mai mult de țărm, cu atît mai des trebuia să trec prin rîpe uriașe. Pe pantele lor arbori-ierburi foșneau jalnic. Iată că din dosul arborilor sclipi în culoarea oțelului fluviul, acoperit de încrețituri întunecoase.

Fila 47

Ieșind din ultima rîpă am văzut răsucindu-se pe mal, ca fumul ieșit pe ogeac, o coloană de nisip. Ierburile gigantice, înguste și lungi ca niște spade, care ajungeau pînă la mal, se cutremurau, vibrau de la rădăcină pînă în vîrfuri și se plecau, atingînd nisipul. Totul se întunecă. Vîrtejul de nisip dănțuia pe mal și vuia din ce în ce mai tare. M-am repezit spre filele mele.

Vîntul smulgea, rostogolea pietrele dintr-un loc în altul, răsucea și ducea cu el filele jurnalului. Ele zburau prin aer, se așterneau pe apă. Eu mă agitam pe mal, iar vîntul purta filele deasupra capului meu, zbura cu ele în desișul ierburilor. Unele din ele jucau pe jos, dansau parcă! Nu am reușit să prind nici una. Iată, o filă s-a agățat de o rădăcină care ieșea din pămînt, dar vîntul o goni de acolo, o duse mai departe. Alergam cu brațele întinse, poticnindu-mă, în urma lor, dar vîntul stîrni praful, îl răsuci, îl risipi și mă orbi cu el.

Cînd m-am frecat la ochi și am privit în jur, am descoperit că nu mai există nici o filă. Numai vîntul zbura, șuiera și vuia, schimbîndu-și contururile și formele.

Pe mal nu rămăsese nimic, decît vîntul și praful stîrnit de el.

Fila 48

Cînd, acum cîteva zile, am plecat tîrîș de la mal spre pădurea de ierburi în căutarea leacului, era o vreme calmă și senină. Știam desigur că aici se stîrnesc vînturi și furtuni violente, dar, bolnav și slăbit, puteam eu găsi atunci în mine destulă putere ca să strîng de sub pietre filele jurnalului și să le ascund în peșteră?

Am plecat pentru totdeauna de pe țărmul Marelui Fluviu Domol. Pentru totdeauna! M-am întors în casa unde am lăsat hîrtia, cerneala. Voi începe un nou jurnal, pe care-l voi scrie ani îndelungați. În serile liniștite, cînd se aude doar țîrîitul greierilor, îmi voi aminti de tot ce scrisesem în jurnalul pierdut, voi repeta totul, voi scrie totul din nou. Și din nou voi porni la drum îndepărtat. Voi trece, voi trece neapărat fluviul. Și voi preda oamenilor jurnalul meu cel nou.

În aceste patruzeci și opt de file am zugrăvit istoria ultimei mele călătorii pe uscat și pe apă, precum și împrejurările în care mi s-a pierdut jurnalul.

Eu, Serghei Dumcev, încep să scriu acest nou jurnal, în locul celui risipit de furtună pe țărmul Marelui Fluviu Domol, al acelui fluviu care, cu mulți-mulți ani în urmă, era pentru mine doar un mic pîrîiaș.

În aceste pagini voi înșira și explica din nou în mod cronologic tot ce am văzut, ce am observat, ce am descoperit în Țara Codrilor de Iarbă.

Îmi amintesc cît de brusc s-a oprit vîntul care mi-a împrăștiat cu atîta violență filele jurnalului. Dar s-a oprit pe neașteptate tot așa cum începuse. Totul în jur s-a liniștit deodată. Praful s-a așezat. Au încremenit în acalmie arborii-ierburi. Nu se mai auzea nici un sunet, nici un foșnet: un timp, locuitorii ierburilor, speriați de vînt, n-au mai avut curaj — nici după ce s-a oprit vijelia — să dea vreun semn de viață. Fluviul, tulburat, se scurgea și mai prudent, mai domol. Soarele începu să lumineze dulce, plăcut.

Dar în sufletul meu nu era liniște. Cît de amarnic și de dureros este să pierzi totul! Darmite să regăsești lucrul pierdut și să-l pierzi din nou! E o pierdere la pătrat! Sentimentele, frămîntările, dure-rea, amărăciunea nu pot fi măsurate cu arșinul; pentru ele nu există unități de măsură, nu pot fi calcula-te în cifre. Totul s-a întîmplat numai din pricină că eu sînt prea mic; lumea a crescut față de mine de multe-multe ori. De aceea am devenit eu de atîtea ori mai neajutorat. Pot să țip, să înjur, să plîng — puțin le pasă de mine ierburilor foșnitoare, Marelui Fluviu Domol, soarelui mut.

Acum, cînd îmi reamintesc, îmi dau seama cît de jalnic am putut fi cînd alergam după ultima filă și mă rugam, imploram vîntul să ducă măcar una, măcar această singură filă, oamenilor. Ce rugăminte prostească, ridicolă! La ce ar fi folosit dacă vîntul ar fi luat una — oricare dintre filele jurnalului — și ar fi dus-o în mijlocul oamenilor? Citind-o, ei n-ar putea înțelege nimic. O vor putea citi? Cum?

Și acum, alt necaz… nu mai am decît puțină hîrtie. Abia am început să scriu noul jurnal și hîrtia e pe terminate. Va trebui să întrerup treaba începută, să fac o vizită viespilor producătoare de hîrtie…

Așadar, Dumcev, după ce și-a început noul jurnal, a plecat după hîrtie și cerneală.