Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Am terminat de citit aceste însemnări ale lui, cînd soarele mergea spre apus și umbrele arborilor-ierburi deveneau din ce în ce mai lungi.

«Ce-i de făcut acum?» mi-am pus întrebarea. Desigur că trebuie să-i predau lui Dumcev granula care redă mărimea. N-ar fi mai bine s-o ascund aci, în casa-peșteră, sub buturugă și abia după aceea să-l caut pe Dumcev? Nu, nu e bine! De ce să ascund ceea ce trebuie să restitui? Nu mă voi despărți nici un moment de granulă! Înfășurînd-o în pelerină, am hotărît să merg cu legătura la spinare.

Dumcev scria că a pornit să-și procure hîrtia de la viespi. Cuibul lor este aproape de tot, la cîțiva pași de buturuga lîngă care mă aflu. De ce să mă duc pînă acolo? Pot să-l strig. Am tras aer adînc în piept, ca să pot striga cît mai tare, dar atunci îmi amintii că glasul meu se va îneca în foșnetul ierburilor ca țiuitul unui țînțar. Căci eu m-am micșorat și de aceea distanța care mă desparte de Dumcev a crescut incomensurabil. Va trebui să mă duc la cuibul viespilor producătoare de hîrtie și voi avea de mers tare mult pînă acolo.

Am dus însemnările lui Dumcev în casa-peșteră și le-am lăsat acolo. Pentru ultima oară m-am uitat la lumina rece pe care o iradiau putregaiurile, m-am uitat la filele scrise de mîna lui Dumcev și am rostit în gînd: «Un om!» Cuvîntul acesta îmi răsuna prin minte cînd am ieșit din peșteră. Și totul în jur deveni mai puțin înfricoșător. «Aici trăiește un om! Dumcev!» Și ierburile acestei țări parcă au tras cu urechea cînd am rostit în sinea mea «un om» și au intervenit prietenoase, voioase. Le-am văzut cum, înalte și atente, au început să-și legene binevoitoare vîrfurile.

Ce torent de sentimente au stîrnit în mine însemnările lui Dumcev! Cîtă compătimire față de cel care a întreprins o călătorie atît de periculoasă, și ce bucurie că acum, primind granula pentru redobîn-direa dimensiunilor reale, Dumcev se va putea întoarce printre oameni. Și o altă bucurie pricinuită de faptul că acum mă părăsise frica — apăsătoare și umilitoare — față de locuitorii acestei țări. Acum eram liniștit. Alături de mine, prin ierburi, se afla un om! Acum voi putea privi la cele ce se petrec în Țara Codrilor de Iarbă ca la o priveliște instructivă, amuzantă. Și ce bine că misterul microînsemnărilor pe care le-am găsit la Censk este acum dezlegat! Prin urmare, iată despre ce e vorba: textele nu au fost micșorate cu ajutorul aparatului de fotografiat, ci au fost scrise de o mînă mică, fermă, de om. Însemnă-rile care au zburat o dată cu buchetul de flori în camera mea de la hotel și bilețelul cu privire la tratarea tuberculozei — toate acestea sînt file din jurnalul lui Dumcev, risipite de furtună.

Trebuie să mă duc la cuibul viespilor de hîrtie, să-l găsesc pe Dumcev. Dar dacă ni se vor încruci-șa drumurile? El se va întoarce aci cu hîrtia, în timp ce eu îl voi căuta acolo. Să las aici un bilet? Dar nu am pe ce scrie. Să rămîn, să aștept? Nu, nu-mi plac aceste cuvinte: «să aștept»! Trebuie să plec!

M-am afundat în ierburi. Mergeam plin de presimțiri și gînduri optimiste, fără să examinez dru-mul, cînd deodată am observat că soarele apune.

Totul mi se părea limpede și simplu! Trebuie să mă duc la cuibul viespilor. Dar încotro? Să pornesc spre nord, spre sud, spre vest, spre est? Nu știam. Mă uitam la soare, la ierburile-arbori. Cine să-mi spună? Și am pornit la nimereală, îndepărtîndu-mă din ce în ce mai mult de buturugă.

Scrutam depărtarea, străduindu-mă să văd ceva, să deslușesc ceva prin hățiș. Trăgeam cu urechea. De undeva creștea un zgomot de apă. Pădurea de ierburi se rărea. În cele din urmă am ieșit la marginea ei. Iată licărul unui rîu. Nu era lat: malul opus se vedea clar. Fără îndoială că acesta nu este Marele Fluviu Domol, ci Rîul Reproșurilor Tardive, despre care scrie Dumcev. Nu știu de ce eram sigur că cuibul viespilor de hîrtie se află neapărat pe celălalt mal al rîului. Trebuia să caut un punct de trecere: probabil că Dumcev a construit pe undeva un pod.

Mergeam încet și cu precauție pe marginea țărmului înalt și prăpăstios. Pe alocuri, rîul clocotea, vuia ca un torent. De unde mă aflam, vedeam malul opus, scund, acoperit cu aluviuni de argilă, nisip, prundiș și pietre șlefuite. Pesemne că primăvara, mai ales în timpul ploilor mari, rîul se revărsa năval-nic pînă departe.

Dar ce miros ciudat se simte aici! Parcă m-aș afla pe un cîmp pe care s-a împrăștiat gunoi de grajd.

Rîul făcu o cotitură bruscă și pe mal răsări deodată și se rostogoli spre mine un munte. Din nou «cavalerii» negri, scarabeii! Din nou rostogolesc o sferă. Să fie granula mea? Am luat-o la fugă. Unde să mă ascund? Muntele înainta, înainta mereu. M-am pomenit pe marginea unei coaste abrupte. Iuțeala mirosului de amoniac era de nesuportat. Simțeam că amețesc — mi se învîrtea capul.

Am căzut de pe mal, de la o mare înălțime, în torentul ce vuia. Eram cît pe ce să mă înec. Cînd mi-am revenit, țineam în mînă pelerina cu granula, în timp ce mă luase curentul apei și mă ducea cu el. Pe lîngă mine trecu plutind o scîndură. M-am agățat de ea și m-am cățărat deasupra. Nu era în realitate decît o surcică dintre cele mai obișnuite, dar în raport cu dimensiunile mele — o uriașă plută salvatoa-re. Apa zvîrli pluta spre malul opus și astfel am putut ieși pe uscat… Aici, descoperii deodată niște ciudate urme de pași proaspete, adînci și distincte. Pe pămîntul umed de lîngă rîu trecuse cu puțin înainte un om. Prin urmare, pe undeva, aici, prin apropiere, se află un om! Dumcev!

Fără să-mi iau ochii de la acele urme, mă îndepărtam din ce în ce mai mult de rîu și larma lui. Mă așteptam din clipă în clipă să-l zăresc pe Dumcev, făcîndu-și apariția de după o cotitură.

Imaginația îmi zugrăvea tablourile cele mai surprinzătoare. Mi-am iuțit pașii, dar urmele omului se pierdură dintr-o dată, dispărură într-un tufiș. Pe jos se întindeau umbre mohorîte, dense. Mergeam prin semiîntuneric, treceam peste grinzi, bîrne uriașe, prinzîndu-mă cu mîna de ramurile copacilor. O pasăre uriașă zbură pe lîngă mine. Am fugit din calea ei, m-am dat la o parte, m-am ascuns sub umbra unei plante. Deasupra mea se legănau flori galbene. Mirosul lor îmbătător mă ameți ușor. Cu greu am putut merge mai departe. Vuietul rîului se pierduse din cauza distanței. Umbrele se risipiră. Se mai lumină. Am ridicat capul și fără voie am scos un țipăt. Niște uimitoare pere gigantice de culoarea pergamentului atîrnau deasupra capului meu. Ce construcții ciudate! Semănau eu niște cești colosale. Iar în spatele orașului de pergament se înălța spre cer un zid cenușiu. Cît de frumos se vedea orașul de un galben pal, luminat de soare, pe fondul peretelui cenușiu!

Aerul era plin de zgomote: niște păsări galbene, gigantice intrau și ieșeau în zbor din oraș.

Ciudatele construcții aveau deasupra lor un fel de acoperiș. Și pe cît se părea, păsările se ridicau în zbor de jos, de sub acest acoperămînt.

Unde mă aflam? Al cui este acest bizar oraș?

Am făcut un pas și m-am oprit nedumerit: pe jos, în fața mea, se afla o bîrnă groasă. Pe fondul ei roșu străluceau puternic în soare niște fîșii late, aurii. Fîșiile alcătuiau împreună niște litere. Dar cu totul necunoscute. Nu le puteam descifra. Erau de dimensiuni nemaipomenite. Ca să le pot citi, m-am distanțat de ele. Și deodată am izbucnit în rîs: «Pioner 3 M»!

Amuzant! «Pioner 3 M» este marca unui creion. Un creion moale cu care îmi place să scriu. Acum mi-am amintit. Această bîrnă era creionul meu. Aici am rupt din cuibul viespilor fabricante de hîrtie o bucată de carton și am vrut să desenez ceva pe ea. Am scos creionul și în clipa aceea l-am scă-pat pe jos. Am început să-l caut prin iarbă, dar nu l-am găsit. Și iată că acum, cînd ierburile deveniseră pentru mine arbori uriași, mi-am întîlnit din nou creionul pierdut.