Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Iar acum caut vecinătatea păianjenilor, încerc să fac cunoștință mai îndeaproape cu ei, să aflu cum trăiesc, de cine se tem.

Dînd de urma unui păianjen de pivniță și așteptînd să-și părăsească vizuina, am început imediat să cercetez cum este construită locuința lui. În fața mea se afla un bastion, cu metereze, bariere de piatră — lucrarea unui adevărat inginer maestru. Dar pentru construirea acestei fortărețe păianjenul de pivniță n-a smuls nici un fir de iarbă din pămînt — doar a agățat și a încîlcit ierburile și le-a împletit cu păienjeniș. Tot cu păienjeniș a prins și a legat unele de altele fire de paie și diferiți pari. Pitindu-se în dosul zidurilor fortăreței sale, el aștepta ca vibrațiile păienjenișului său să-i vestească ivirea dușmanu-lui. Pereții vizuinei erau căptușiți cu tapete de mătase — păienjeniș. În cazul cînd se rostogolește vreo pietricică, ea se împotmolește în păienjeniș și astfel puii sînt feriți de lovituri. Iar păianjenul se lansează de pe plasa sa ca de pe o trambulină și de acolo se aruncă asupra dușmanului.

Altă dată, spre seară, cînd mă întorceam către casă, a trecut pe lîngă mine un animal uriaș cu pîn-tecul catifelat, negru cu dungi cafenii și cu inele de culoare închisă pe picioare. Era o tarantulă. La început mi se păru că are o cocoașă pe spinare. Dar apoi, uitîndu-mă mai bine, am văzut că își purta puii la fel ca și păianjenul pe care îl luasem în amurgul acela drept o masă mobilă.

Era o seară liniștită și plăcută. Tarantula își scosese copiii la plimbare. Îi transportase pe spinarea ei și acum se întorceau cu toții acasă. Tarantula dispăru într-o crăpătură dintre două pietre. De acolo, din întunericul crăpăturii, începură să sclipească patru ochi. Ceilalți patru, cei mai mici — nu se vedeau. Apoi tarantula se apucă să-și facă toaleta: își curăța cu piciorușele din față tentaculele și man-dibulele.

Am urmărit zilnic această tarantulă, am observat și alți păianjeni. Nu a trecut prea mult timp și ajunsesem să știu cum se desfășoară viața în multe locuințe de păianjen. Apăream ba lîngă un bîrlog, ba lîngă un altul, urmăream cu atenție instinctele, năravurile, deprinderile lor și mă gîndeam cum să silesc uriașul păianjen otrăvitor să mă asculte și să-mi știe de frică, cum să-l silesc să-mi poarte bagajul, așa cum își poartă pe spinare ouăle în gogoașă, sau puii.

Bine ar fi să pot afla de cine se teme păianjenul. Atunci aș ști cum să-l silesc să-mi poarte baga-jul.

Timpul trecea, dar în cele din urmă totuși am reușit să aflu care este dușmanul păianjenului.

Fila 6

Era o dimineață luminoasă, caldă. Lîngă bîrlogul tarantulei, pe care o țineam sub observație, apăru o viespe. Un costum de un galben deschis, aripi de chihlimbar săltate și agitate. Ținută mîndră, mișcări iuți, hotărîte. Viespea — Calicurg!

Viespea făcu o mișcare bruscă și deodată apăru în fața păianjenului care ședea în crăpătură.

Riscînd în fiecare clipă să plătesc îndrăzneala mea cu viața, m-am apropiat totuși de bîrlog. Ce spectacol grandios! Bătălia dintre viespe și tarantulă! Tarantula se ridică aproape vertical. Puii ei rămăseseră — se vede — acolo, în cuib. Viespea, ba își scotea din pîntec stiletul — acul ei — ba și-l retrăgea. Tarantula se proptea pe cele patru picioare dinapoi, catifeaua burții negre lucea, iar cele patru picioare anterioare erau întinse cu cîrligele otrăvitoare larg desfăcute la al căror capăt atîrnau picuri de otravă purtătoare de moarte. Viespea nu primi provocarea. Ea vroia doar să irite tarantula. Se pare că păianjenul obosise să stea vertical și își lăsă toate picioarele pe pămînt.

Viespea se rotea mereu.

Tarantula deschise cîrligele otrăvitoare: era gata să se năpustească asupra ei.

Viespea, cînd se retrăgea, cînd se repezea înainte. Se vede că tarantula începuse să se plictisească — fiindcă făcu cîteva mișcări înainte. Viespea sări la o parte. Așa ademeni ea tarantula să iasă din crăpătură și într-o clipită îi astupă intrarea în bîrlog. Tarantula sări pe neașteptate pentru a-și înfige cîrligele otrăvitoare în viespe. Dar aceasta se feri cu îndemînare și își înfipse brusc stiletul în tarantulă. Cîrligele fioroase ale păianjenului cu mărgelele lor de otravă rămaseră atîrnate, neputincioase, deschi-se, paralizate. Dar păianjenul mai trăia. Pesemne că viespea lovise direct în centrul nervos care pune în mișcare cîrligele otrăvitoare ale tarantulei.

Viespea țopăia și ocolind tarantula — cu acul întins — alegea un nou punct pentru lovitura următoare. Stiletul viespii se înfipse iarăși, de astă dată în nodul nervos care dirijează mișcarea picioarelor tarantulei. Aceasta se cutremură — acum membrele ei nu se mai mișcau, era paralizată definitiv.

Viespea nu se depărtă de pradă. Se aplecase deasupra victimei, o atingea, controla cu vîrfurile mandibulelor dacă loviturile stiletului ei țintiseră precis, dacă cîrligele otrăvitoare ale tarantulei deveni-seră sigur inofensive, ceea ce o dovedea faptul că nu se mai puteau închide. În cele din urmă începu să-și tîrască prada. Mă ținui după ea. Viespea lăsă păianjenul paralizat și începu să alerge în jurul unei stînci, căutînd parcă ceva. Se întoarse apoi la tarantulă, o înșfăcă și o tîrî după ea. Se cățără pe stîncă, trecu peste toate obstacolele — trăgînd mereu după ea prada vie, paralizată.

Mă străduiam să urmăresc fiecare mișcare a viespii. Ea dădu fuga la o gropiță în care dispăru, părăsind tarantula pentru o clipă. Eu stăteam și așteptam. În cele din urmă apăru, trase tarantula în adîncitură, apoi ieși repede și începu să astupe cu grijă intrarea cu pietricele. Convingîndu-se că nu se mai vede deschizătura, viespea calicurg își luă zborul.

Am dat pietricelele la o parte și am văzut că pe pîntecele tarantulei era lipit un ou de formă cilindrică. Din acest ou va apare larva viespii. Ea va crește hrănindu-se din corpul păianjenului paralizat. În ziua în care vor seca substanțele dătătoare de viață ale tarantulei, larva o va părăsi.

Trebuie să devin pentru păianjeni o viespe și atunci îi voi sili să se teamă de mine. Trebuie să mă transform într-o viespe. Asta este soluția!

Am început să urmăresc nu numai păianjenii, ci și viespile.

De cîte ori am văzut cum strălucesc din peșterile de pe deal ochii răi ai păianjenilor! Și deodată — freamătul unor aripi străvezii cu reflexe galbene. O viespe! Neînfricatul vînător de păianjeni apare pe deal. Trecînd în fugă ușoară pe coastă, viespea se oprea pentru o clipă cînd în fața unei peșteri, cînd în fața alteia. Și luminițele dușmănoase dispăreau, de parcă le-ar fi stins freamătul aripioarelor ușoare. Păianjenii căutau să se ascundă cît mai departe de viespe în adîncul peșterilor.

Cîteva bătăi din aripi, cîteva mișcări iuți, un foșnet abia perceptibil, apoi viespea face un salt. Și iat-o, a și reușit să tîrască de un picior păianjenul pe care l-a paralizat cu înțepătura acului.

Chiar în acea zi mi-am procurat niște aripi de viespe. Mi le-am prins de spate și, agitîndu-le, am trecut pe lîngă intrările peșterilor. În ziua aceea am văzut cum se stingeau luminițele dușmănoase. Păianjenii începură să se teamă de mine, un omuleț atît de mic.