Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Iar eu, uitînd de dimensiunile lor gigantice, strigam:

— Mușcă! Mușcă-l, Fornăilă! Mușcă-i gîtul!

Ariciul părăsi locul de luptă: își exterminase adversarul; șarpele zăcea mort. învingătorul se pu-tea odihni în liniște acum, își scoase botul, își strînse împăcat țepii.

Apoi se apropie încet, cu mers legănat de cadavrul șarpelui și începu să-l sfîșie; apucă o bucată din pradă și fugi cu ea.

Curînd apărură două dîmburi mici, cenușii, acoperite cu ace: erau puii ariciului! Se aruncară cu lăcomie asupra prăzii. Ariciul stătea și se uita la ei și mi se păru că zîmbește zeflemitor.

Cît de mult m-a obosit acest spectacol! Ce somn îmi este! Dar foșnetul, freamătul din jur — toate aceste zgomote ale nopții nu încetează nici o clipă.

Unde să mă ascund? Unde să dorm? Îmi găsisem un locșor pe o frunză a copacului de unde urmărisem încăierarea giganților, dar un vînt care începuse să sufle pe neașteptate zgîlțîia atît de puternic arborele, încît nu lipsise mult să cad. Am fost nevoit să cobor.

Să mă ascund și să-mi fac culcușul sub un tufiș? Am început să adun de pe jos firicele de iarbă uscată pentru așternut. Mîna mea atinse marginea unei gropi. Partea interioară a gropii era acoperită cu frînghii. Păienjeniș? Pesemne era cuibul unui păianjen de pămînt. Am scotocit în jurul cuibului și am găsit în apropierea lui un disc. N-o fi capacul vizuinei? Știam că păianjenul de pămînt își face din firicele de nisip un capac pentru vizuina sa. O fi acasă stăpînul? Probabil că nu, căci altfel acoperișul ar fi acoperit gaura.

Am luat un vreasc și am atins de cîteva ori cu el păienjenișul. Am tras cu urechea. Nici un răspuns din subterană. Atunci m-am vîrît în groapă și am început s-o cercetez cu atenție. Păienjenișul era uscat. Ici-colo «tencuiala» era căzută, iar pe fundul gropii zăceau bulgări de pămînt. Se vede că păianjenul de pămînt părăsise pentru totdeauna această locuință a sa.

M-am instalat în groapă cît mai comod și am adormit liniștit.

Mă trezi un zgomot puternic: era sunetul unui clopot. Apoi liniște… și după o clipă același dangăt de clopot. Am tras cu urechea: sunetul venea acum din alt loc, dar din nou se frînse, ca după aceea să urmeze: cînd repetat în șir, cînd cu pauze, cînd mai aproape, cînd mai departe.

Am sărit în picioare și am început să mă cațăr pe pereții gropii pentru a ieși afară. Aruncîndu-mi privirea în sus — am rămas uluit: deasupra gropii atîrna o uriașă bilă de sticlă care sclipea în soare în toate culorile curcubeului. Să fie o picătură de rouă? Iar toate sunetele pe care le auzisem fuseseră produse de picăturile de rouă în căderea lor?

Globul începu să se întindă văzînd cu ochii și să ia forma unei pere. încă o clipă — se va desprinde și-mi va cădea în cap. Nu mai aveam timp să sar afară. Cu o mișcare grăbită am întins mîna, am dat de acoperiș și am acoperit cu el groapa. Aproape în aceeași clipă am auzit un zgomot asurzitor. Bila de sticlă se sparse pe acoperiș. Ce bine că păianjenul de pămînt știe atunci cînd își face un acoperiș să-i lase libere încheieturile țesute din păienjeniș, precum și zăvorul. Căutînd să se salveze de inamic, el își vîră ghearele în acoperiș și-l ține strîns deasupra locuinței lui.

Capacul acoperă atît de bine orificiul, încît această construcție ar putea fi comparată cu un chepeng de pe o navă.

Dar era timpul să ies. Dînd la o parte «chepengul», am scos o exclamație de bucurie. Cît vedeam cu ochii — spre dreapta, spre stînga, înainte și deasupra mea — atîrnau, în aer, bile de sticlă; se legă-nau, apoi cădeau și se spărgeau.

Sunetele — ca de clopot — stăruiau în aer. Stropii zburau în toate direcțiile; în ei ca și în bile jucau razele soarelui. Sunete și culori! Te salut, dimineață înrourată și sonoră!

Din momentul cînd am înghițit praful care mi-a redus dimensiunile, ierburile din jurul bătrînei buturugi s-au ridicat în jurul meu ca acele unui arici — s-au întins în sus și m-au înconjurat din toate părțile; din oricare loc m-aș fi plasat, vedeam umbra gigantică a buturugii și oricît de mult m-aș fi îndepărtat de buturugă simțeam totuși răcoarea umbrei ei. În timp ce îmi croiam drum printre ierburile — care îmi apăreau ca niște copaci — în timp ce cutreieram hățișurile, m-am oprit deodată și am privit nedumerit în jurul meu: Ce mai era și asta? Arborii care foșneau legănîndu-se, pădurea sinistră în care m-am pomenit, deodată, ieri nu era decît o întindere de iarbă verde, pe care călcasem cu picioarele!

Umbra buturugii bătrîne se întinsese și se lungise pînă departe peste pădurea de ierburi. Desigur că puteam ieși din acest loc întunecat de umbră. Dar oamenii vor veni să mă caute la buturugă. Cernikova s-a dus după ei; lîngă buturugă a rămas și mă așteaptă costumul; cînd voi reveni la dimen-siunile mele normale îl voi îmbrăca și mă voi întoarce în oraș.

Astăzi, în această dimineață cu rouă, umbra bătrînei buturugi putrede, găunoase, îmi ușura, îmi liniștea inima mea speriată.

Cărînd după mine granula înfășurată în pelerină, cu lingura în mînă, îmi croiam drum cu grijă peste mușuroaie, movilițe, tăpșane, defileuri — printre bătrînele rădăcini ale buturugii — căutînd să ajung mai aproape de locul unde rămăseseră hainele mele. Oare nu le-au luat de acolo? Le mai păzește cîinele?

Cineva mă împinse. Am căzut, dar am sărit în picioare într-o secundă. Un uriaș șarpe boa, de culoare închisă, se tîra pe pămînt, foșnind zgomotos. Am luat-o la goană. Dar ce ciudat! De ce are acest animal atîtea picioare? Capul lui este gros, brun, cu tivitură roșie. Șarpele se îndrepta spre mine — îi vedeam din ce în ce mai aproape capul imens, cu doi ochi holbați. Capul creștea parcă, și în clipa aceea am intrat în panică, am început să fug.

Fugeam tot mai departe de șarpe, mă lipeam de terasele buturugii, încercam să mă fac cu totul neobservat. Deodată am zărit o crăpătură acoperită cu o piatră. Am dat piatra la o parte și m-am pomenit într-o peșteră. Numai aci mi-am venit în fire.

Niciodată nu trebuie să te pierzi, să-ți pierzi încrederea în propriile-ți forțe. Acest «boa cu picioare» nu era decît o omidă, mi se pare a fluturelui numit: Pergesa elpenor. Așadar, mă păcălisem. Ochii ei erau înspăimîntători — două pete. Părea însă și ea speriată — dovadă că i se umflase unul din inelele din care îi era alcătuit trupul. Aspectul ei înfricoșa chiar și păsărelele.

Bineînțeles, am rămas cîtăva vreme în adăpostul meu, așteptînd să se îndepărteze cît mai mult omida care pentru mine devenise șarpe boa.

Lumina pătrundea prin crăpătură și se revărsa dulce în peșteră. M-am rezemat de perete, l-am atins cu mîna și, spre suprinderea mea, era neted, neted de tot, de parcă fusese acoperit cu lac. Mi-am dat seama că pătrunsesem în butucul putred, găunos și că în orice clipă se puteau prăbuși peste mine bucăți de lemn. Cu ce compoziție a întărit cineva, a uns, a acoperit suprafața pereților și a tavanului?

Știam din cărțile citite că glandele albinelor produc ceară, știam și că unele insecte produc lacuri. Iată de ce mă gîndeam că mă aflu în vizuina unei insecte necunoscute mie, care a lustruit pereții cu ceară sau cu lac.

Picioarele îmi alunecau ca pe un parchet lustruit. M-am aplecat. Am privit în jur. Dușumeaua era așternută cu elitre colorate de buburuză. Elitrele se îmbinau atît de bine între ele, încît păreau anume așezate astfel de cineva ca să apere locuința împotriva umezelii.