Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Cît de interesantă și de înspăimîntătoare este această țară!

«Nu — mi-am zis eu — ajunge!» Respir din ce în ce mai greu, mă tem să fac un pas, nu mai știu cum să pășesc. Nu înțeleg — și cred că niciodată nu voi putea înțelege și nici nu voi putea găsi un nume la tot ce mă-nconjoară. Aici, tot ce-mi era clar în viață a devenit o întrebare. M-am uitat spre cer: era atît de cunoscut, de obișnuit, cu norișorii cenușii, pufoși, care pluteau liniștiți, modificîndu-și contu-rurile ușoare în adîncul boltei albastre. Albastrul acesta, întotdeauna rece, devenise acum pentru mine cald, apropiat. Numai cerul rămăsese același…

Trebuia să obțin neapărat granula care redă mărimea normală și să mă întorc printre oameni! Avusesem două granule… Niște animale, rostogolind un munte rău-mirositor, au împins o dată cu el și una din granule. Eu i-am denumit «cavalerii» negri. Dar ce erau ei de fapt în realitate? Mi i-am imaginat la proporțiile lor obișnuite și mi-am dat seama că nu erau altceva decît gîndacii scarabei! Gîndaci de bălegar! Trebuie să-i ajung din urmă… trebuie să-mi iau înapoi pilula mea! Dar numai gîndindu-mă la gîndaci am simțit mirosul respingător al sferei preparată din bălegar presat. Nici nu începusem să alerg după scarabei și simțeam cum mă sufocă mirosul de amoniac al muntelui de băle-gar, pe care-l rostogoleau gîndacii scarabei.

Nu-mi rămînea altceva de făcut decît să pornesc la luptă cu păianjenul. În plasa lui se afla cealaltă granulă. Dar mi-am amintit de monstrul cu opt ochi ce se legăna în aer, mi-am amintit de înfiorătoarele lui maxilare-foarfeci. Funii… frînghii lipicioase… Ce-i de făcut? M-am rezemat de un copac și am scos un țipăt de durere — un ac ascuțit se înfipsese în mine. Cu greu am scos din trupul meu capătul rupt al acestui ac. Mă durea exact ca o arsură. M-am îndepărtat de copac și m-am așezat pe jos. Locul înțepat ardea ca focul.

Copacii din fața mea formau un zid des; în toate trunchiurile erau înfipte asemenea ace. Copacii se legănau în vînt, foșnindu-și frunzele netede, zimțate. Fiecare zimț al fiecărei frunze se termina cu un asemenea ac. Urzică!

M-am gîndit să pun la locul urzicat o mînă de pămînt jilav. Asta trebuie să aducă o ușurare. Am întins mîna și împreună cu pumnul de pămînt am ridicat… o lingură de lemn… O lingură de lemn? Mă uitam la ea din ce în ce mai mirat: ce comod se ține în mînă — într-o mînă de om care s-a micșorat de multe, de multe ori, o asemenea lingură. Sau poate un ciot de lemn, ce seamănă întîmplător cu o lingură? Un joc al naturii? Desigur! Dar lingura pe care am găsit-o este acoperită cu lac, uite în cîteva locuri lacul e crăpat. Cu cîtă grijă a fost șlefuită! Să fie oare un lucru făcut de mîna omului? Dumcev? Oare mica lingură este un semn al trecerii lui prin această țară a ierburilor?

Nu știu, nu pot să-mi dau seama cum ai putut fi șlefuită, fără ajutorul cuțitului, micuță lingură! Dar simt bine cum prin această bucată de lemn pe care o țin în mînă mi se transmite căldura unei alte mîini omenești.

Voi ajunge pînă la pînza păianjenului. Îmi voi lua granula. Voi străbate în lung și în lat Țara Ier-burilor, îl voi găsi pe omul care a confecționat mica lingură de lemn. Trebuie să-l găsesc pe Dumcev. Toate astea mi le spuneam în sinea mea. În clipele acelea, nici prin minte nu-mi trecea că poate de mult nu mai exista prin aceste locuri omul pe care intenționam să-l caut, că lingura de lemn pe care o strîng acum în mînă cu atîta putere o pierduse poate Dumcev cu treizeci-patruzeci de ani în urmă.

Așadar, hotărîsem să redobîndesc granula creșterii reversibile, care se agățase de păienjeniș. Dar în aceeași clipă am căzut pe gînduri. Încotro să merg? Cum să găsesc drumul spre plasa păianjenului?

Mi-am amintit că în timp ce fugeam după scarabei umbra mea alerga în față. Asta înseamnă că acum trebuie să merg în așa fel ca umbra să fugă în urma mea.

O pasăre uriașă cu șase picioare, cu aripi transparente, lungi și înguste, își luă zborul de undeva, apoi coborî și începu să se tîrască pe trunchiul copacului lîngă care stăteam eu. Am făcut un pas într-o parte. Ea coborî de pe trunchiul arborelui și se îndreptă direct spre mine.

Am luat-o la goană, împiedicîndu-mă de rădăcini și m-am oprit în spatele unui alt copac gros. Asta-i o viespe! Dacă mă înțeapă, sînt pierdut! Bine că am observat-o imediat și am fugit. M-ar fi dat gata într-o clipită.

Dar stînd în spatele copacului, am început să examinez mai îndeaproape fiara și-am izbucnit în rîs. N-avea ac! Nu era de loc primejdioasă. Iată un exemplu concludent în sprijinul învățăturii lui Dar-win, mimetismul. Era un fluture sticlos care imita forma și culoarea aripilor viespii. Aripioarele lui străvezii ca ale viespii nu erau acoperite cu polen. Păsările l-ar fi nimicit de mult, dar vestmîntul lui, înspăimîntător, de viespe, îl salva.

Jos, lîngă rădăcinile unde-mi croisem drum, era pe jumătate întuneric, cald și umed. Parcă mă aflam într-un beci întunecos și jilav în care stăruia mirosul de legume putrezite. O surpriză lua locul alteia. Cum să deosebești în acest bal mascat al pădurii fiara adevărată de cea travestită? Și atunci, aci mă ascundeam după un copac, aci mă acopeream cu o frunză, rămînînd în loc nemișcat. Dar de cîte ori nu-mi luam zadarnic aceste măsuri de apărare, de cîte ori «fiara» de care mă temusem nu era decît o insectă cu totul inofensivă!

La un moment dat vroisem să trec peste două crengi aflate una lîngă alta, care-mi barau drumul. Dar una se desprinse deodată de cealaltă, mă împinse și începu să se miște. De spaimă am căzut. Dar, privind mai cu atenție, am înțeles: era o omidă! Cine nu știe că unica apărare a unor specii de omizi în fața dușmanului este să imite forma și coloritul unei crengi!?

Ceva începu să bîzîie puternic în jurul unei tufe uriașe. În vîrful ei se legănau ușor niște bile de un roz zmeuriu. După culoare am recunoscut trifoiul, iar uriașa insectă bîzîitoare era un bondar. Primejdi-oasă vecinătate. M-am ascuns sub tufă. Aici însă am găsit un alt bondar. Încotro să mă îndrept, ca să mă salvez?

Dar am constatat că al doilea bondar n-are decît două aripi, la fel ca și musca. Din nou o travestire! Nu era un bondar, ci o muscă păroasă. Aici toți sînt travestiți! Musca păroasă în vestmîntul bondarului! Așa-și sperie ea dușmanii.

Dar nu numai travestiții, ei și scamatorii au umplut lumea în care am nimerit. Iată, a căzut la pămînt o vietate. Face parcă haz pe socoteala mea: a căzut și într-o clipită și-a îndoit corpul și a zburat din nou în sus.

Scamatorul este gîndacul pocnitor.

Mergeam înainte, iar jocul continua în jurul meu intensificîndu-și parcă mereu ritmul. Mimetis-mul se manifesta peste tot în jurul meu, în formele cele mai surprinzătoare: scamatorii, jocul de-a v-ați ascunselea, costume împrumutate de la vecini — animale de pradă…

Alergam dintr-un loc într-altul. Ce mult m-a obosit această mascaradă!… Și nu mai găsesc drumul! N-am să mai ajung, n-am să pot străbate calea pînă la plasa păianjenului în care a rămas granula salvatoare.

Un vînt ușor clătină vîrfurile ierburilor. Ceva bufni, se prăvăli și se rostogoli în fața mea, tăindu-mi drumul. Pe jos zăcea o cană uriașă — aproape de două ori cît mine. M-am apropiat de ea cu multă precauție și am început s-o examinez. Cana era modelată cu pricepere și îndemînare. Lutul și nisipul erau cimentate cu o soluție. O oală de lut, nearsă!