Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Priveam cana cu ochi lacomi și o neliniște înviorătoare mă cuprinse. Nu mă mai săturam să mă uit la ea. Era limpede, limpede de tot: aceeași mînă care lucrase lingura de lemn pe care o țineam în mînă modelase și cana de lut. Priveam nerăbdător în jur. Mi se părea că dintr-o clipă într-alta va apare din desiș un om — Dumcev — și se va îndrepta spre mine.

Vîntul începu să șuiere, deasupra capului foșneau vîrfurile ierburilor și deodată căzu pe jos încă o ulcică. Abia am avut timpul să mă ascund după trunchiul unui copac. Din vîrful arborilor zburau mereu alte ulcele. Cînd vîntul se liniști m-am repezit la ele și-am început să le examinez cu atenție pe fiecare în parte. Și iată că pe fundul uneia din ele am văzut ceva care m-a făcut să tresar și să schițez brusc o mișcare de retragere. Acolo era lipită laba monstrului din plasa căruia abia scăpasem — laba păianjenului!

Nu — nu! Nici un om nu se va apuca să facă ulcele, să le umple cu păianjeni morți și să le agațe prin copaci. Dar atunci cine și în ce scop s-a ocupat aci cu meșteșugul olăritului și cu depozitarea unor asemenea rezerve de «provizii»?

Nenumăratele zile folosite pentru cunoașterea vieții insectelor, din cărți, din desene și fotografii, amintirile răzlețe ale observațiilor făcute în timpul copilăriei asupra naturii mi-au dat posibilitatea să înțeleg cît de variate pot fi meseriile pe care le practică insectele. Aici, foarte de curînd, eu am aflat că puțul cu miere și copacul de deasupra lui sînt făcute de albina-megachila. Poate că și ulcica de lut nears și lingura de lemn sînt opera vreunei insecte!

Dar Dumcev? Nu trebuie să mă înșel pe mine însumi: se vede treaba că sînt singur, cu totul sin-gur printre aceste ierburi gigantice, printre aceste animale care se tîrăsc, sar, saltă, țîrîie, vuiesc, duc o viață misterioasă și înfiorătoare, de neînțeles pentru mine.

Și mergeam, mergeam mereu…

De departe am zărit contururile cunoscute ale muntelui gigantic cu vîrful retezat. Era buturuga de unde a început călătoria mea. Acolo, în plasa de păianjen, rămăsese granula pentru creștere.

Muntele părea să fie aproape, dar eu tot mergeam și nu mai ajungeam la el. Deodată din ierburi răsăriră în fața mea patru coloane acoperite cu lînă. Pesemne că ele slujeau drept suport construcției ciudate care se legăna ușurel deasupra lor. Deodată coloanele începură să se îndoaie una cîte una pe rînd și construcția dispăru. Cîinele!

Ridicîndu-mi capul, am privit în sus: căutam plasa de păianjen cu granula mea. Dar ea nu era nicăieri. Tot rătăcind însă în jurul buturugii, am văzut pe jos o masă cenușie, care zăcea grămadă. Costumul meu! Am vrut să mă apropii — gîndindu-mă că poate urcînd pe costum aș putea să mă cațăr pe buturugă și de acolo să găsesc mai ușor plasa cu granula. Dar au apărut din nou coloanele păroase, care se înfipseră solid în pămînt, lîngă hainele mele. Probabil că Cernikova, responsabila bazei legumi-cole, plecînd în grabă în oraș să anunțe ce mi s-a întîmplat, a lăsat hainele în paza cîinelui. Am fugit de lîngă costumul meu păzit cu strășnicie de un cîine străin.

Umblam la poalele muntelui-buturugă, dar nu puteam descoperi cu nici un chip plasa gigantică. În cele din urmă am văzut undeva, sus de tot, un obiect albastru, cunoscut mie, clătinîndu-se agățat de sfori. Era pelerina pe care o confecționasem din batista mea! Atunci cînd am încercat s-o arunc în păianjen, n-a ajuns pînă unde am țintit, dar în schimb a acoperit granula. Păianjenul împletise fire în jurul ei și în același timp în jurul pelerinei albastre. Acum ea atîrna legănîndu-se deasupra capului meu. Dar unde era plasa?

Poate că alergînd — Cernikova — nimerise cu piciorul în ea și o rupsese? Sau poate că de vină era fiorosul dulău care adulmeca și răscolea totul în jur? Sau poate rafala de vînt care azvîrlise în pădu-re ulcelele uriașe din copaci, distrusese și plasa păianjenului. Dar ce importanță avea! Granula mea se legăna acum, acolo sus, pe un rest de păienjeniș.

Am început să mă gîndesc cum pot ajunge pînă la ea. Să mă cațăr pe crestăturile și crăpăturile bătrînei buturugi? Era greu, aproape imposibil să ajung atît de sus pe un perete abrupt. Întîi, că mă apuca amețeala.

Lîngă buturugă creștea un arbore gigantic. Am observat că între trunchiul arborelui și buturugă se întindeau cîteva frînghii — resturi din fosta plasă a păianjenului. Ce-ar fi să mă cațăr în copac folosindu-mă de aceste frînghii și apoi să trec pe buturugă? Începusem tocmai urcușul, cînd un foșnet sinistru — venit de undeva de sus — mă alarmă. Am sărit jos, m-am pitit.

Desigur, știam că păiajenii își refac de obicei plasa. N-o fi început oare și acest păianjen să-și țea-să o alta în locul celei distruse?

Din nou un foșnet… Deasupra capului meu începu să se legene și să coboare din ce în ce mai jos o frînghie aruncată din copac. Părea că un șarpe se întinde de pe creangă spre pămînt, se lungește mereu și tot caută să se prindă de ceva. Am ridicat capul: acolo sus, frînghia era bine fixată de creangă, de parcă ar fi fost lipită. Și iată că pe frînghia ce se clătina a început să coboare cel care încerca cu perseverență să întindă sfoara și s-o prindă de ceva… I-am văzut din nou pieptenii, periuțele și capul cu cei opt ochi negri.

La rădăcina copacului gigantic zăceau bîrne, prăjini, scînduri. Desigur, la dimensiuni normale acestea nu erau decît niște crenguțe și rămurele uscate. Pare-se că păianjenul, dînd drumul la firul său, cobora pe el spre bîrne.

Ca și înainte el își legăna acum în aer mandibulele, care semănau cu lamele unui briceag. Am zărit pe pîntecele monstrului niște excrescențe uriașe, cu sute de orificii. Păianjenul coborî pe o bîrnă, își strînse pîntecele și frînghia se lipi. Imediat începu din nou să urce, depănînd din el o a doua frînghie. Suia din ce în ce mai sus, ținînd gheara unui picior din spate între frînghii, pentru a le despărți una de cealaltă și a le împiedica astfel să se lipească una de alta. În felul acesta el izbuti să tragă frînghia a doua în sus, spre o ramură, de care o lipi bine.

Păianjenul alerga acum de-a lungul acestei crengi. Alerga dînd drumul, depănînd mereu din el frînghia, pe care o fixă de capătul crengii. Acum lăsă sfoara în jos, coborî pe ea pînă la bîrnă, urcă din nou și trase după el o altă frînghie. Procedă așa de cîteva ori. La un moment dat am văzut că bîrna de care erau fixate frînghiile se tîrîie pe jos, se ridică ușor și începe să se legene în aer. Speranța că aș putea într-un fel să rup plasa și să dau jos granula se nărui. Aceste sfori nu pot fi rupte nici cu ajutorul unor bețe. Îmi spuneam că nu voi reuși niciodată să le tai cu ceva. Sînt elastice și, pe cît se vede, foarte rezistente. În afară de asta, păianjenul este el însuși un atelier viu. În locul firului rupt el trage imediat unul nou. Ce-i de făcut? Cum să ajung pînă la pelerină? Firele plasei sînt lipicioase. Păianjenul lasă pe ele mii și mii de bășicuțe cleioase, de care mă voi lipi, voi rămîne împotmolit în ele și monstrul se va răfui cu mine, așa cum s-a răfuit și cu musca.

Priveam în sus, cînd la păianjenul care atîrna cu capul în jos, pîndindu-și victima, cînd la pelerina mea albastră. Este adevărat că aș fi putut ajunge la ea călcînd pe firele radiale — fiindcă numai firele spirale sînt lipicioase. Dar în primul rînd trebuia alungat păianjenul din plasă și numai după aceasta puteam porni pe drumul plin de primejdii — în sus pe frînghii, către granulă.