Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Pipăind cu mîna peretele am atins marginea unei țesături moi. Nu m-am mirat prea mult, fiindcă știam că multe insecte «produc» și vată, și mătase, și păienjeniș.

Cu o oarecare teamă am dat la o parte o bucată din această țesătură, am făcut un pas și m-am pomenit într-o altă peșteră.

Luminițe, luminițe, luminițe… Nenumărate puncte luminoase, palide ca luna, formînd un semicerc, își revărsau lumina dulce pe pereții, dușumeaua și tavanul peșterii. Erau putregaiuri! Peste tot numai putregaiuri care iradiau lumină. Ele m-au ajutat să văd unele lucruri în a căror existență este aproape greu de crezut.

Din nou se legănau deasupra mea ierburile-gigante, din nou auzeam vîjîitul vîntului răscolindu-le, din nou soarele lumina strălucitor.

De necrezut! În peșterile pe care le-am vizitat, pereții erau acoperiți cu ceară și lac; în deschizăturile pentru uși — jaluzele de mătase, pe jos — ulcele pline cu polen de flori, miere, apă curată. De necrezut!! Într-una din peșteri, un sac de dormit cu pernă de vată, într-alta — mai mică, așezate într-o ordine strictă, legături de frînghii, scări din frînghii, articole lucrate din lemn, cioburi ascuțite din scoici și pietre șlefuite care în niște mîini experimentate, îndemînatice, pot deveni unelte tot atît de bune ca și cuțitul sau ferăstrăul…

Ce fel de insecte au fost acelea care au lucrat vasele care folosesc la păstrarea diferitelor produse? Ce soi de insecte au muncit pentru confecționarea vatei pentru perne și plăpumi? Ce specie de omizi au țesut jaluzelele de mătase, cuverturile, sforile, frînghiile de diferite lungimi? Ce insectă a pus la dispoziție pentru transformarea peșterilor în locuințe, ceară, lacuri, diferite substanțe aromate? Cine a știut să se folosească cu atîta inventivitate de produsele locuitorilor acestei țări — a codrilor de iarbă, cine a adunat toate obiectele sub bolțile acestea — cine le-a așezat, le-a plasat aici, în peșteră?

Trecînd dintr-o încăpere într-alta, îmi puneam nenumărate întrebări. Dar cel mai mult m-am mirat cînd am zărit un teanc de file scrise de mîna unui om!

Priveam la lumina limpede a soarelui aceste file și nu-mi venea să cred… Priveam cu toată atenția — recunoșteam scrisul ascuțit, cu ligatură ușoară.

Același scris pe care l-am văzut pe foile de sub microscop la institut, pe hîrtiile din laboratorul lui Dumcev, pe bilețelul aproape ars al Polinei Alexandrovna și pe peticul de hîrtie în care a fost ambalat praful pe care l-am înghițit!

Nu-mi venea să cred. Răsfoiam filele. Citeam cu glas tare. Nu prea tare, dar totuși atît cît să mi se audă vocea. Pentru o clipă, am întrerupt lectura și am privit în jur. Mi se părea că vuietul ierburilor amuțește treptat, de parcă tot ce era viu aci stătea să asculte glasul meu.

Din întîmplare, eu Serghei Dumcev, m-am pomenit în Țara Codrilor de Iarbă. Am trăit aici mulți — mulți ani. Iar atunci cînd am găsit hîrtie și am reușit s-o îmbib cu o compoziție corespunzătoare, pentru a o putea folosi la scris și cînd mi-am dat seama cum se poate prepara din gogoașa de ristic cerneala — am început să-mi țin un jurnal în care mi-am notat zi de zi toate descoperirile și experiențele pe care le-am făcut în această țară. Fiecare filă am însemnat-o cu un număr de ordine. Ultima filă poartă numărul 2876.

A venit ziua și ceasul în care am pornit la drum pentru a depune în mîinile oamenilor jurnalul descoperirilor mele. Cum voi reuși să fac aceasta, nu știam încă, dar hotărîsem să ajung pînă într-unul din locurile pe care îl știam foarte frecventat — un loc unde cîndva, de mult de tot, fusese un chioșc.

Călătoria a fost grea, aproape fatală. O furtună, o vijelie năprasnică mi-a risipit filele jurnalului. Poate că o filă măcar a ajuns totuși în mîinile oamenilor! Dar citind-o ei nu vor înțelege nimic, poate vor rîde. Las' să rîdă! Mie nu-mi rămîne decît să refac jurnalul, și să găsesc un mijloc pentru ca oamenii să-l poată citi. Dar înainte de a începe reconstituirea jurnalului, în loc de prefață voi descrie povestea ultimei mele călătorii.

Fila 1

Îmi amintesc, era în amurg. Terminasem tocmai de scris o filă a jurnalului. Mă uitam la soarele ce apunea și mă gîndeam: pînă acum am văzut mii și mii de apusuri în Țara Codrilor de Iarbă. Și întot-deauna în amurg îmi întrerupeam însemnările.

Jurnalul meu este acum plin cu relatările descoperirilor mele — plin cu gîndurile, observațiile și considerațiile făcute de mine în Țara Codrilor de Iarbă. A venit de mult timpul să-l predau oamenilor. Dar cum să fac aceasta? În fața mea se află păduri, un deșert și Marele Fluviu Domol. Cum să le birui? Cu atît mai greu — cu cît trebuie să car cu mine și jurnalul, care este destul de voluminos.

Era o problemă care se ridica înaintea mea de fiecare dată cînd ajungeam la capătul unei file. Dar evitam să reflectez mai adînc, o tot amînam. Îmi spuneam: mai tîrziu… cîndva, voi reuși eu să născo-cesc ceva. Dar acum nu se mai putea amîna… Sosise timpul!

În noaptea aceea, pe cînd stăteam culcat în sacul de dormit făcut din firele viermilor de mătase, îmi simțeam atenția foarte trează; ascultam cu auzul ascuțit toate zgomotele din jur, așteptînd parcă să-mi șoptească cineva — din depărtare — răspunsul la întrebarea ce mă chinuia. Dar în jurul meu era liniște. Se auzea doar cum bate, cum bate într-una mica inimă a unui om mic.

Răsărise soarele. Mă gîndeam că undeva, departe de aici, el lumina acum și orășelul meu. Pînă acolo nu voi putea ajunge. Cel mai nimerit este să merg pînă la chioșcul care se află pe partea stîngă a drumului, spre mare. Oamenii, în plimbările pe care le fac în afara orașului sau mergînd spre țărm, trec pe la chioșc. Probabil chioșcul mai există și astăzi. Îmi amintesc cum pe lîngă el curgea un mic pîrîiaș. Acum acest pîrîiaș s-a transformat pentru mine în Marele Fluviu Domol. Nu știu cum voi izbuti să-l traversez. Dar trebuie să pornesc la drum.

Fila 2

Cîndva, am încercat să ajung cu pluta pe rîul care curge pe lîngă casa mea și ajunge pînă la Marele Fluviu Domol. Atunci, n-am reușit.

Apele micului pîrîiaș se pierd undeva la sud, în nisipuri. Este adevărat că primăvara, după ploi puternice, acest pîrîiaș se varsă în Marele Fluviu Domol. Dar într-o asemenea perioadă este absurd să navighezi. E o vreme îngrozitoare. Suflă continuu vîntul.

Deși acest pîrîiaș curge chiar în apropierea casei mele, nu știu din ce pricină, multă vreme nu i-am putut găsi un nume. Dar odată, într-o noapte — era o primăvară timpurie — m-am trezit și am tras cu urechea la murmurul pîrîului. Mi se părea că nu se mai astîmpără, că-mi face mustrări pentru toată vremea aceea — de mult de tot — cînd treceam pe lîngă el fără să-l bag în seamă — cînd călcam peste el — abia umezindu-mi tălpile cizmelor. Și în noaptea aceea l-am numit: «Pîrîul Reproșurilor Tîrzii».

Așadar, pornind în direcția nord-est spre Marele Fluviu Domol, drumul nu poate fi decît prin pădure și prin deșert.

Fila 3

Pentru orice eventualitate am strîns filele jurnalului meu, le-am făcut pachet și le-am legat cu sfori. Din cuiburi de albină am procurat ceara pe care am topit-o la soare. Am acoperit pachetul cu ceară. Astfel, foile vor fi apărate de umezeală — de rouă și ploaie.

Am pus apoi jurnalul într-un sac dintr-un material rezistent și tot impermeabil, pe care l-am legat de jur împrejur cu sfori solide. Desigur, altădată — cu un timp în urmă — aș fi numit aceste frînghii firicele de omidă, iar sacul — o gogoașă.