Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Fila 7

Înainte, «cămila» mea! Spre nord-est. Spre chioșcul acela de pe locul în care se adună de obicei oamenii din orășelul meu.

Mergeam spre nord-est ținînd animalul de laț. În gogoașă, în loc de ouă, se afla pachetul cu foile jurnalului.

Purtam în spinare un sac din mătase impermeabilă, iar în el — frînghii de diferite lungimi. Desi-gur că înainte aș fi numit aceste frînghii fire de mătase de omizi. Mai aveam în sac și multe alte articole necesare existenței mele.

Actorii teatrelor ambulante, actorii din vremuri de demult, făceau de obicei un popas înainte de a intra în orașul unde dădeau spectacole. Se îmbrăcau în așa fel încît să ațîțe imaginația orășenilor, să atragă atenția, să le stîrnească interesul pentru reprezentația pe care o pregătiseră. În popasurile pe care le făceau scoteau din boccelele lor obiectele cele mai bizare, mai surprinzătoare. Dar chiar și acești actori, care au văzut multe în viața lor, ar fi rămas cu gurile căscate dacă ar fi putut vedea toate lucrurile pe care le căram în sacul meu.

Păstram cu grijă și precauție în sac două perechi de aripioare de viespe. O altă pereche asemănă-toare — cu reflexe galbene — mi-am legat-o de umeri.

N-a fost ușor să prind păianjenul în laț și să-l silesc să meargă spre locul unde ascunsesem jurna-lul. Dar l-am pîndit în timp ce-și devora prada. Din frînghie am făcut un laț mare. M-am furișat spre el. L-am aruncat și l-am tras precaut în jurul capului său. Ținînd capătul frînghiei lungi în mînă, urmăream, așteptam să văd cînd are să-și termine masa. În sfîrșit a terminat! Am încercat să-l trag — n-am reușit. Atunci am pornit spre el. Aripile de viespe se legănau, foșneau pe spatele meu. Păianjenul se ridică puțin: mărgelușele lui cu otravă sclipiră. Țineam cu putere capătul lațului, proptindu-mă din răsputeri cu picioarele în pămînt. Aripile viespii fremătau tot mai puternic în fața lui. Am lungit lațul și păianjenul dădu să fugă. Dar pretutindeni îi apăreau în față aripile de viespe și atunci se potoli. Apu-cînd cu mîinile frîul bine întins, m-am apropiat mult de el, foșnind și legănînd aripioarele. Și atunci păianjenul se supuse. L-am dus aproape de tot de locul unde se afla jurnalul. Aici am așteptat îndelung și cu răbdare, și n-am dat drumul la frîu decît atunci cînd am văzut că păianjenul a obosit, s-a liniștit și apoi s-a scufundat în somn. Am aruncat repede din gogoașa lui ouăle și le-am înlocuit cu pachetul de ceară — cu jurnalul. Păianjenul s-a trezit și am pornit din nou. Fără să dau drumul frîului, l-am mînat cu griiă spre nord-est. Dar păianjenul a simțit imediat că s-a întîmplat ceva cu gogoașa pe care o purta. Și s-a oprit. Începu să învăluiască cu noi fire gogoașa, pentru a și-o prinde mai bine de trup.

Spre nord-est, «cămila» mea! Spre nord-est!

Fila 8

Călătoria mea prin Țara Codrilor de Iarbă abia începuse, dar pe mine mă prinsese îngrijorarea, neliniștea, văzînd întinderea și adîncimea sălbatică a pădurii pe care o aveam de străbătut. Păianjenul care ducea gogoașa cu jurnalul meu nu simțea de loc că cineva îl ține de un frîu lung și-l trage cu pre-cauție într-o anumită direcție.

Uneori pădurea se rărea. Vedeam păianjenul cum se repezea, apuca ba o larvă, ba un gîndac și-și devora prada pe loc. În asemenea cazuri nu-l stingheream, dădeam drumul frîului în toată lungimea lui. Cînd în drum apăru un dîmb, păianjenul se cățără pe el. Acolo el împleti în jurul unei tufe fire de păien-jeniș, se agăță de ele cu capul în jos și împreunîndu-și picioarele pe cefalotorace adormi. M-am instalat undeva pe aproape, mi-am înfășurat în jurul mijlocului capătul frîului și mi-am întins comod picioarele. Arma mea — o lamă ascuțită dintr-un ciob de cochilie — am așezat-o lîngă mine.

Mergeam, mergeam mereu. Cu fiecare zi mă obișnuiam tot mai mult cu semiîntunericul pădurii de ierburi; începusem să deslușesc nuanțele în care semiîntunericul colorează bolțile uriașe formate din flori albastre, galbene, albe. Cupolele lor se întorceau deasupra capului meu și urmăreau soarele. Și prindea viață în aceste ierburi mitul Greciei antice care povestește despre dragostea tragică a nimfei Clite pentru Helios, zeul soarelui. Ea se uita necontenit de pe pămînt spre acela care zbura pe cer — în carul său de foc. De tristețe și melancolie, nimfa se prefăcu în floare. Și floarea, zărind soarele pe cer, își tot înălța căpșorul spre el — încerca să-l ajungă cu privirea.

Razele soarelui se opreau undeva sus deasupra capului meu. Chiar din prima zi a drumului mă tot opream și mă întrebam nedumerit: de cîte ore merg oare și cît o fi acum ceasul?

Și deodată — ce bucurie! — ridicîndu-mi capul, mi se păru că aud: «Nu mai e mult pînă la ora zece! Era deci timpul să mă duc la culcare». Desigur mi se păruse doar că aud aceste cuvinte: nimeni din pădure nu le rostise. În schimb vedeam limpede: sus, la mare înălțime deasupra capului meu, ador-mea închizîndu-se încet, aplecîndu-se greu la pămînt, coșulețul albastru al cicoarei sălbatice. Da, cicoa-rea sălbatică obosise. Căci ea se trezise din zori, își deschisese coșulețul albastru încă de la orele cinci de dimineață. Acum dormea. Vedeam cum în diferite locuri se aplecau, adormeau coșulețele albastre ale cicoarei sălbatice: «E ora zece — e timpul să dorm»…

Așa am început convorbirea mută cu florile, în timp ce cutreieram pădurea de ierburi în drum spre oameni.

M-am înveselit. Mergi și deodată îți spui — acum e ora zece dimineața: căpșoarele galbene ale caprifoiului vor adormi, au început să se aplece grele de somn spre pămînt.

Părea că florile nu numai că-mi spuneau cît e ceasul, dar își și vorbeau una alteia. Era ora trei după amiază cînd am auzit (mai bine zis am înțeles), că floarea păpădiei, închizîndu-se, îi spunea florii de Hieracium care creștea lîngă ea: «Te culci curînd?» — «Nu, încă un ceas-două vreau să mai prind razele soarelui», îi răspundea Hieraciumul.

Da, nu e treabă ușoară să prinzi razele soarelui. Cu ce viteză fabuloasă zboară! Într-o secundă înconjoară globul pămîntesc de opt ori. Numai scriitorul Andersen a putut să povestească cu seriozitate despre un om care a pornit să prindă o rază de soare.

Și mi s-a mai părut în primele zile de călătorie că ierburile opun rezistență forței de atracție a pămîntului, că se întind, se tot întind după raza de soare.

Mergeam prin pădure și, uitîndu-mă la ceasurile-flori, număram cîți pași fac pe oră, ca să pot calcula peste cîte zile voi ieși din pădure. Stabilisem, după același ceas, cînd adoarme, cînd se trezește păianjenul meu. Și, pentru a termina cît mai repede călătoria, am început să-mi trezesc animalul de povară mai de vreme, smucind de frîu.

În timpul călătoriei mele am văzut cum unele flori transformă ziua în noapte: ziua dormeau, iar către seară se trezeau; am observat că unora din ele le place să doarmă mai puțin, altora mai mult.

În timpul nopții însă și eu și animalul meu de povară ne odihneam.

Fila 9

Pădurea de ierburi rămăsese în urmă. Înaintam prin deșert. Vîntul sufla stîrnind nisipul, praful. În depărtare, spre dreapta, se vedeau pantele unor munți. Locul era în întregime brăzdat de rîpe. Ici și colo apăreau pe neașteptate stînci. Forma lor ciudată și coloritul lor variat m-au mirat, m-au impresionat. Ocolind o asemenea stîncă rotundă am coborît într-o rîpă, iar cînd am început să urc am auzit niște voci care se contopeau într-un vuiet monoton. Am ieșit din rîpă și după ce am legat de un copac animalul de povară, am dat fuga spre dealul de unde se auzeau glasurile. Vîntul năvălea cu șuier în trecătoarea adîn-că, de unde se auzea acel vuiet trist, ca un geamăt prelung. Era un zgomot foarte confuz, Uneori părea a fi cîntul unei orgi de o forță neobișnuită, alteori răsuna ca un cor amplu — în care se contopeau o mie de voci. Am prins un moment cînd vîntul se potolise puțin și m-am furișat tîrîș pînă la trecătoare. Dintr-o dată vuietul și zumzetul mă înconjurară din toate părțile. Bîjbîind în semiîntuneric, am dat de o terasă inaltă, netedă, apoi de o alta. Și în sfîrșit de o a treia. Undeva între aceste terase creștea cascada de sunete, de voci, de zgomote amestecate. M-am oprit, am răsuflat adînc, am tras cu urechea. Nu, toate acestea nu-mi apăruseră în vis. Am distins limpede cum toate acele voci omenești se contopiseră într-o chemare surdă. Fără să vreau am strigat: «Vin, vin într-ajutor!»