Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Fila 10

Înainte, «cămila» mea! Spre nord-est!

Adineauri fusesem… într-o cochilie, o cochilie obișnuită, o scoică sau un ghioc, care se pune pe masă ca ornament sau pentru a depune în el mucurile stinse de țigară. Ce absurditate! Cineva aruncase această scoică-scrumieră în iarbă, iar mie ea mi-a apărut ca un munte.

Adesea în anii copilăriei mă strecuram în cabinetul sever al tatălui meu, luam un ghioc care se găsea acolo și îl duceam la ureche. Știam eu oare atunci, în acei ani ai copilăriei, că ghiocul este doar o cutie de rezonanță, care amplifică zgomotele slabe pe care în mod obișnuit nimeni nu le percepe? Nu, în vuietul disonant al ghiocului, mi se părea atunci că aud plescăitul valurilor mării și mugetul vîntului în pînzele caravelei rătăcite pe ocean; mi se părea că aud suspinele lungi ale lui Columb: «Nu voi mai atinge pămîntul. Marinarii nu mai au încredere în mine — așa cum nu crede în mine nici regele Ferdinand al Spaniei».

Te salut, scoică purtată de valurile mării, pribeagă pe undele ei albastre! Eu mă duc spre nord-est.

N-am aflat decît mai tîrziu în copilăria mea că tu, scoică, nu ești decît căsuța unui melc de mări-me obișnuită și că acest melc face parte din uriașa grupă a ființelor vii numite moluște. Dar ziua aceea, în care am aflat acest lucru, n-a fost pentru mine o zi obișnuită, pentru că tot atunci am aflat că mica scoică găsită de marele învățat grec Pitagora, undeva foarte departe de mare și adînc îngropată în pămînt, i-a sugerat acestuia o idee pe cît de importantă pe atît de simplă și anume că acolo unde se întindea acuma uscatul, se zbuciumase cîndva marea. Altminteri era greu de presupus că un om s-a apucat cu bună știință să vîre atît de adînc în pămînt o scoică. Eu am încercat însă o senzație dintre cele mai ciudate aci în Țara Codrilor de Iarbă cînd, după ce am luat o scoică obișnuită — care făcuse cînd-va, pentru cineva, oficiul de scrumieră — drept un munte vorbitor, mi-am croit drum spre strîmtoarea în care în alte împrejurări oamenii aruncă de obicei mucuri și scrum de țigară.

Înainte! Spre nord-est! Peste gropi, văgăuni, prăpăstii, ocolindu-le tîrîș, sărind peste ele. Pe lîngă sțînci și îngrămădiri de trepte — spre nord-est! Și cînd te gîndești că aceste stînci sînt doar prundiș, pietricele… pe care copiii le aruncă cu ușurință în aer ca pe niște mingi și le prind…

Fila 11

Era miezul zilei. Soarele ardea. Nisipul era fierbinte. Pietrele ascuțite tăiau picioarele. Domnea acea liniște de amiază, cînd fiecare sunet răsună cu deosebită claritate și se aude pînă departe de tot. Umbrele stîncilor erau negre și scurte. Deodată în deșert răsună un scîrțîit ciudat și monoton. M-am oprit. Am tras cu urechea. O clipă se făcu liniște. Apoi același scîrțîit, cu același sunet monoton care însă devenea din ce în ce mai puternic și mai strident: cu fiecare pas mă apropiam de locul de unde se auzea. Deodată — o groapă! M-am pomenit chiar pe marginea ei. O mișcare imprudentă și m-aș fi rostogolit, m-aș fi prăvălit în ea. Cineva a construit cu multă îndemînare în pustiu o capcană neașteptată în care orice ființă vie se poate prăbuși.

Scîrțîitul se auzea limpede din adîncul gropii. Fără să dau drumul frîului cu care țineam păianjenul, m-am culcat pe marginea gropii și am început să privesc. Un animal cu fălci — fiecare din ele îndoită ca o seceră — săpa cu trupul său lat o brazdă în nisip. Iată de ce se auzea din groapă acel scîrțîit.

Leul furnicilor! Săpase groapa-capcană: mai întîi a trasat un cerc — prima brazdă, iar în interiorul cercului a început să are o altă brazdă, mai mică, apoi o a treia… Și iată că acum, în fața mea, își termina treaba: groapa conică era gata.

Leul furnicilor s-a îngropat în ea; i se vedeau din nisip doar fălcile ca niște seceri. Am zăbovit, m-am mai uitat o dată și tocmai cînd voiam să plec, ceva mă lovi în față, îmi umplu ochii cu un praf înțepător. Mi i-am acoperit cu mîinile și am dat drumul frîului. Se auzi un zgomot, ca și cînd ceva, sau cineva ar fi căzut.

Păianjenul! Animalul meu de povară se rostogolea la vale spre fundul capcanei, cu jurnalul meu cu tot. Leul furnicilor îmi umpluse ochii cu o ploaie de nisip și doborîse păianjenul. Alergam pe margi-nea capcanei neștiind ce să fac, în timp ce păianjenul aluneca încet spre secerile fioroase ale leului furnicilor. Am scos din sac frînghia cea mai groasă, am făcut un laț mare, pe care l-am aruncat asupra păianjenului și am început să trag. Păianjenul se cățăra în sus, încerca să iasă afară. Eu îl ajutam. Iată-l aproape ajuns lîngă mine: am smucit brusc frînghia. Dar păienjenișul în care era învăluită gogoașa slăbise pesemne, căci gogoașa cu jurnalul se desprinsese și se rostogolea acum în capcana de unde abia ieșise păianjenul. Dar în același moment el se smuci și se repezi după gogoașă spre fundul gropii, unde se zăreau cele două seceri ale leului furnicilor. Am văzut cum păianjenul ajunse din urmă gogoașa, o prinse în mandibule și începu să se cațăre, căzînd, poticnindu-se. L-am ajutat din răsputeri, trăgînd de frînghie. Și iată-l ieșit afară.

Păianjenul era pe moarte. M-am aplecat asupra lui. Avea picioarele rupte. Erau rupte și firele încîlcite care ținuseră atîta vreme și atît de bine gogoașa. Ochii săi încetaseră să mai lucească. Dar în mandibule ținea strîns gogoașa în care el își păstrase ouăle pînă cînd le-am înlocuit cu jurnalul meu.

Tot drumul păianjenul purtase în gogoașă jurnalul, îl păzise, se deplasase greu cu el, îl salvase din capcana ucigătoare. Acum păianjenul era pe moarte. Cine l-a ucis? Instinctul matern…

Savanții au făcut următoarea experiență: cu grijă și fără să fie observați de păianjeni le-au ascuns gogoașa. Tarantula a devenit dintr-o dată neliniștită, a scurmat pămîntul, l-a scotocit să vadă dacă nu-i acolo. A scurmat, a săpat, dar totul fără nici un rezultat. Pierzîndu-și ultimele puteri, epuizată, ea își dădu suflarea.

Păianjenul lăsat fără hrană într-un borcan împreună cu puii săi se lăsă mîncat de aceștia, fără ca el să se atingă de vreunul din ei.

Toate acestea le știam de mult.

Păianjenul, ființa vie, pe care mulți oameni o disprețuiesc, își dădea acum suflarea sub ochii mei. Și îmi părea rău, tare rău!

Am scos jurnalul din gogoașa păianjenului mort și l-am dus cîțiva pași mai departe. Am luat din sac un ciob ascuțit de scoică și am început să sap pămîntul. Spre seară terminasem de acoperit cu nisip cadavrul păianjenului.

Dis-de-dimineață, împovărat de sacul greu în care îmi ascunsesem jurnalul, am pornit spre nord-est.

Un pribeag singuratic cutreieră pustiul nesfîrșit, pădurile și văile. Se oprește tot timpul: sacul pe care-l poartă e o povară prea grea. Cînd îl aruncă pe spinare, cînd îl cară în brațe, cînd îl tîrîie după el pe jos. Drumețul merge spre Marele Fluviu Domol. El va trebui să traverseze fluviul și să ajungă la chioșc, pentru a preda oamenilor jurnalul cu descoperirile sale.

Fila 12

Marele Fluviu Domol! Ce suprafață nemărginită de apă, ce întindere cenușie, neobișnuită.

Ani de zile, trăind departe de aceste țărmuri, nici nu mi-am imaginat în ce obstacol imens s-a transformat pîrîiașul acela micuț și leneș peste care treceam cîndva atît de ușor. Nu mi-ar fi putut trece niciodată prin gînd, nu mi-aș fi putut închipui niciodată că acest fluviu are o lățime atît de mare. Să încerc să-l traversez? Să construiesc o plută — să tai pomi, să-i car la mal, să-i leg cu frînghii? Am umblat prin tufișurile de lîngă fluviu și n-am găsit nici un arbore nimerit pentru a face din el o, plută. Și cu ce voi lega pluta? Îmi vor ajunge frînghiile pe care le am?