Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Dar cum să car singur sacul în care se află jurnalul meu? Unde să găsesc o cămilă care să trans-porte o asemenea povară?

De cîtă răbdare, talent, inventivitate e nevoie ca să dresezi un animal! Istoria, păstrînd amănun-tele asediului lui Hannibal asupra Romei, a uitat totuși numele minunatului dresor care i-a învățat pe elefanți să îndeplinească diverse munci în armata lui Hannibal.

Și cine va ști să spună numele dresorului care a silit pe lei să ducă supuși carul pe care Marc Antoniu a intrat triumfal în Roma antică?

Răbdarea, spiritul de observație și imaginația — iată trăsăturile de caracter indispensabile dreso-rului. Dar se cere și timp, un timp destul de lung, pentru a îmblînzi animalul, pentru a-l face supus, ascultător. Am cunoscut un bătrîn ciudat care și-a învățat pisoiul negru să culeagă orice monedă arun-cată pe jos și să i-o aducă la masă. Am cunoscut și un naturalist care și-a instalat pe masă un furnicar sub un clopot de sticlă. La aceeași oră zilnic, și întotdeauna la aceeași margine a mesei, el hrănea cu miere o furnică marcată.

Dar au trecut multe, foarte multe zile pînă cînd pisoiul a învățat să aducă monezile, iar furnica să vină la ora stabilită pentru a-și lua hrana pregătită.

Dar cine dintre locuitorii Țării Codrilor de Iarbă poate fi dresat, într-un termen scurt, să care povara mea? Oare pot sili gîndacul scarabeu să împingă pe pămînt, în locul bilei lui uriașe de bălegar, sacul meu? Nu, ar fi să fac o muncă lipsită de orice sens.

Zilele treceau. Dar de cîte ori — în tot timpul acesta — n-am deschis sacul de drum ca să mai adaug jurnalului meu încă o filă scrisă, ca apoi să-l acopăr din nou cu ceară. Legam jurnalul din nou cu sfori, îl vîram din nou în sacul de drum. Jurnalul tot aștepta; cît va mai dura pînă îl voi încredința oamenilor? Iar eu — eu nu știam cum să rezolv această problemă.

Uneori începeam să mă gîndesc la libelule, la fluturii gigantici. Aveam sfori de diferite lungimi și grosimi. Aș fi putut lega de spinarea lor sacul și apucîndu-mă de capătul unei frînghii, să merg pe jos. Să fac în felul acesta tot drumul. Dar nu aș fi putut dirija direcția — ar fi trebuit să merg la voia întîmplării: nici libelula, nici fluturele nu vor putea fi obligați să zboare către chioșc.

Să țin fluturele, libelula de căpăstru? Îmi ajungeau oare puterile? Și-apoi, omul trebuie să mai facă și popasuri, să se mai și odihnească la drum, iar libelulele și fluturii — de pildă fluturele Pergesa — zboară, fără odihnă, zece-douăzeci și chiar o sută de verste.

Și am început să mă gîndesc: ce-ar fi să dezleg sacul, să despart jurnalul în file? Și albinele să ducă foile mele la stup în coșulețele de pe piciorușele lor în același fel în care adună polenul florilor. Dar va trebui să fac sul fiecare filă și să așez sulul în coșuleț. Zborul albinei, în drumul ei spre stup, va fi îngreunat și de aceea va fi nevoită să și-l încetinească, fiindcă în afară de polen se vor afla în coșulețe și foile mele. Undeva acolo, în hambarele stupului, ea va lăsa filele o dată cu polenul. Și mai departe? Eu, ușurat chiar de povară, n-am să pot ajunge pînă la prisacă, iar filele mele vor fi prelucrate de albine — o dată cu polenul — în turtițe de ceară. Nimeni nu le va vedea, nimeni nu le va citi.

Nu, nu trebuie să despart jurnalul în file. Fiecare filă are legătură cu cea precedentă și cu cea următoare. Dacă se pierdea una — se pierdea înțelesul întregii lucrări. Și fiecare filă a jurnalului meu îmi era scumpă.

Iar zilele, orele treceau. Uneori poți să aștepți ani, zeci de ani, dar cît de greu, cît de chinuitor este cîteodată să aștepți o zi, un ceas, un minut!

Fila 4

Era în amurg. Ierburile stăteau drepte, nemișcate. Eu ședeam sub streașină. Întunericul învăluia treptat totul în jur. Cînd deodată ierburile începură să se clatine și în fața mea apăru o masă rotundă, cu margini înclinate, cu opt picioare curbate. Masa se deplasa, iar pe ea se mișcau și se agitau alte măsuțe mult mai mici. Cîte nu ți se pot năzări în amurg, cînd contururile obiectelor se modifică!…

Cînd m-am uitat mai cu atenție, am putut observa că masa a încetat să se mai miște. Am văzut chiar și micuțele măsuțe rotunde coborînd încet, cu grijă spre pămînt și mișcîndu-se încoace și încolo. M-am apropiat nedumerit și am văzut limpede că fiecare măsuță era legată cu o sfoară de masa mare de pe care a coborît. Abia acum am înțeles că acesta era un păianjen care își scosese la plimbarea de seară puii. Iar ei, coborîți pe pămînt, se țineau de păianjen cu ajutorul firelor. Am azvîrlit o pietricică. Toți puii s-au cățărat repede, unul după altul, pe masa înclinată, s-au contopit într-un singur ghem. Picioare-le curbate se urniră, masa se clătină, păianjenul dispăru. Și ierburile deveniră din nou nemișcate.

Se întunecase de mult. Trunchiurile ierburilor gigantice se apropiară, se contopiră. Păianjenul ajunsese între timp la locuința sa și, trecînd probabil pe sub șopronul și sub bolta în care a întrețesut bulgărași de pămînt și frunzulițe, s-a vîrît cu puii săi în culcuș și au adormit cu toții.

Iar eu priveam încă spre desișul negru al ierburilor, mi se părea că mai văd încă în fața mea păian-jenul cel mare pe a cărui spinare se cățăraseră păianjenii mici. Și pe neașteptate îmi veni o idee. Păianjenul nomad sau păianjenul-lup — iată pe cine voi sili să-mi poarte în spinare sacul cu jurnalul meu. Mă voi folosi de instinctul său matern.

Păianjenul pe care l-am văzut adineauri își ducea în cîrcă puii. Dar păianjenii își poartă cu ei și gogoașele cu ouăle din care ies puii. În loc de ouă am să așez în gogoașă jurnalul. Cîntărește greu jur-nalul meu! Dar ce importanță are? Am citit undeva că în loc de ouă s-au pus în gogoașă alice de vînă-toare care sînt destul de grele și totuși păianjenii au fost în stare să le transporte — le-au cărat cu ei exact atîtea zile cîte sînt necesare ca din ouă să iasă puii.

Dar am să pot trage păianjenul după mine? Mă așteaptă o treabă grea și primejdioasă — să-l prind, să-l îmblînzesc, să-l silesc să ducă povara. E foarte dificil, dar totuși posibil.

M-a cuprins bucuria la gîndul că în curînd voi porni la drum. Voi ajunge acolo unde oamenii vor putea lua în mîini jurnalul meu în care sînt relatate toate descoperirile pe care le-am făcut în această Țară a Codrilor de Iarbă.

Fila 5

Am început să observ cu mare atenție toate deprinderile păianjenilor. Ale păianjenilor fioroși cu cîrligele lor groaznice, pline cu otravă, ale celor care se lipesc de victimă pentru a-și vărsa în ea otrava ucigătoare! Cît mă îngrozeau acești păianjeni în primele zile ale vieții mele pe aceste meleaguri! Ce spaimă punea stăpînire pe mine cînd în întunericul peșterilor pe lîngă care treceam se aprindeau luminițe — ochii de păianjen fosforescenți plini de dușmănie! O luam la goană, mă ascundeam după copaci.

Îmi amintesc că într-una din primele zile am văzut ieșind dintr-o peșteră un monstru păros cu picioare trandafirii. Opt picioare. Și pe fiecare parcă erau desenate cu tuș inele negre; se vede că de aceea — prin contrast — picioarele păreau și mai trandafirii. M-a cuprins groaza cînd monstrul, zărind un gîndac, s-a săltat și arătîndu-și pîntecele negru, și-a ridicat amenințător labele din față. A prins gîn-dacul, și-a înfipt în el cîrligele și l-a adus în peșteră. Ce spaimă am tras eu atunci! Mă uitam în jur să văd unde pot fugi. Mi se părea că din toate peșterile mă privesc, mă pîndesc luminițe dușmănoase. Asta a fost demult — în primele zile ale vieții mele în Țara Codrilor de Iarbă.