Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Ușor de spus — să alung păianjenul. Dar cum? Ce-ar fi să mă instalez pe marginea plasei și, zgîlțîind-o cu un băț, să imit bîzîitul muștei? Păianjenul va porni la vînătoare după «muscă». Derutîndu-l astfel, voi putea să-mi croiesc drum spre granulă.

Să bîzîi ca o muscă? Dar tonurile joase sau înalte ale bîzîitului, intensificarea sau scăderea lor sînt produse de vibrația aripilor muștei. Voi reuși oare să reproduc toate aceste sunete în mod atît de natural, încît să pot înșela păianjenul?

Nu! Am citit despre «auzul» neobișnuit al păianjenilor. Am citit că la un concert, un păianjen, auzind interpretarea minunată a violonistului, a coborît pe un fir al său și a rămas suspendat, ascultînd muzica. Dar cînd a intervenit orchestra, păianjenul s-a suit înapoi și s-a ascuns în dosul candelabrului. Aceasta se explică prin faptul că vibrațiile aerului produse de sunetele viorii au determinat plasa de păianjen să oscileze în dosul candelabrului, așa cum vibrează cînd nimerește în ea vreo muscă. Instinc-tul animalului de pradă se trezi. Iar atunci cînd a început să cînte orchestra, undele uriașe ale sunetelor au silit păianjenul să se ascundă. Nu, nu voi bîzîi ca musca. Prin bîzîitul meu nu voi reuși să înșel «au-zul muzical» al păianjenului.

Dar atunci cum să-l alung? Deodată îmi veni o idee năstrușnică: ce-ar fi să întorc instinctul păianjenului împotriva lui? Doar tot în acest loc și nu de mult, am scăpat de la moarte, aruncînd în păianjen pelerina mea. În felul acesta l-am înșelat, l-am silit să prindă o pradă falsă. Acest procedeu trebuie repetat de zeci de ori și atunci… Am început să adun surcele, bețe, nuiele și le-am cărat pe toate la păienjeniș.

Dantela de umbre aruncate de plasa păianjenului devenise compactă de tot. Soarele o lumina, vîntul o umfla. Mii de punctișoare luminoase tremurau, se deplasau pe pămînt. Iar sub plasă se vedea conturul ciudat al animalului care avea capul și pieptul sudate: păianjenul rămăsese suspendat și aștepta o pradă.

Deasupra pămîntului se legăna bîrna ridicată cu frînghiile. M-am cățărat pe ea, în timp ce plasa se clătină elastică. Proptindu-mă cu picioarele de bîrnă, am început s-o mișc din ce în ce mai tare, ca pe un leagăn. Păianjenul porni iar să coboare. Am sărit jos.

El mai pipăia încă, neliniștit, capetele firelor de care era prinsă bîrna, cînd eu, apucînd un băț, am început să mă cațăr pe peretele butucului și să clatin din nou plasa. Ademeneam păianjenul cînd spre un capăt al ei, cînd spre celălalt, legănam cînd o margine, cînd alta, aruncam bețe. Păianjenul era dezorientat. Ba renunța, crezînd că nu e nici o pradă și se îndepărta spre centru unde rămînea suspendat, ba se năpustea din nou asupra «prăzii» și începea să înfășoare bețele pe care le azvîrleam în păienjeniș. Le înfășură cu frînghii plate, care semănau cu niște panglici. Se vede treaba că acest țesător era tare flămînd și tot încerca să sugă «sucurile dătătoare de viață» din… surcelele aruncate de mine. În cele din urmă am obosit. M-am așezat pe pămînt și am început să mă gîndesc cum aș putea să-l ademenesc pe păianjen și să-i rup firul. Cînd privii însă în sus — dispăruse! Pesemne că obosise și el!

Am așteptat multă vreme, dar plasa a rămas mereu goală. Numai vîntul o umfla ușurel. Păianjenul nu se mai întoarse.

Și atunci… atunci granula-minge ajunse în mîinile mele.

Acum, cînd granula se afla în mîinile mele, acum abia simțeam cît eram de istovit. M-am lăsat jos, tot uitîndu-mă la comoara mea de parcă m-aș fi temut că acuși-acuși va fugi, mă va părăsi din nou. În capul meu obosit gîndurile lenevite se schimbau, se învălmășeau… Dumcev!… Trebuie să-i restitui cît mai repede granula. Dar unde se află el?

Se lăsase întunericul și lumea ierburilor în care mă aflam devenea și mai înfiorătoare, și mai primejdioasă. Cum să-l găsesc pe Dumcev? Am avut prilejul să mă conving singur, am simțit, am văzut: aici omul este pîndit la tot pasul, în fiecare clipă, de tot felul de primejdii care se adună în jurul lui. Un singur pas, o mișcare greșită îl expune pieirii… Cum pot crede că Dumcev a trăit în această Țară a Ierburilor zeci de ani?

Trebuie să sparg granula-sferă, s-o mănînc. Să-mi redobîndesc dimensiunile dinainte. Să-mi îm-brac costumul care zace acum lîngă buturugă. Să mă duc în oraș. La gară nu mai pot ajunge la timp — am pierdut trenul. Dar vai! Cîinele e tot lîngă costumul meu — continuă să mi-l păzească. Mi-am amintit deodată de coloanele păroase — picioarele lui — care se propteau în pămînt și m-am cutremu-rat. Mi-e frică? Nu, nu mi-e frică — doar am alungat păianjenul — monstrul din plasă — și n-o să reușesc să gonesc un cîine? Dar deodată am izbucnit în rîs: se vede că sînt tare obosit, încurc proporțiile.

Între timp totul în jurul meu lua forme uluitoare și misterioase.

Mi s-a părut oare? De undeva se auzea parcă zgomotul unei locomotive care se apropia din ce în ce mai mult. Am privit cu atenție în jur și am văzut un șarpe gigantic care se întinsese și se ridicase în coadă, se legăna spre dreapta și spre stînga, șuiera, gîtul i se umflase. O viperă! Iată de unde venise zgomotul de locomotivă…

Alături de șarpe se afla un dîmb — o sferă uriașă acoperită cu suliți! Un arici?

Giganții! Au pornit la vînătoare nocturnă!

Șarpele se încolăci, se întinse din nou. Panglica în zigzag a spinării lui arunca sclipiri la fiecare mișcare. Deodată se năpusti asupra ghemului uriaș. O rafală de vînt începu să legene ierburile-arbori. Mi-am adunat toate puterile, m-am suit într-un copac și de sus am asistat la lupta dintre acești giganți.

Lumina lunei se răspîndea liniștită și egală deasupra poienei, astfel încît eu puteam vedea totul foarte clar.

Pentru o clipă sfera se deschise: ariciul își înfipse țepii în coada șarpelui. Vipera turbase parcă: se zvîrcolea încercînd să muște ariciul. Zadarnic! Peste tot dădea de ace. Totul crescuse în jurul meu la niște dimensiuni atît de neobișnuite, încît mi-era greu să cred că acolo jos se luptau un arici și un șarpe.

Lupta continua. Și mi se părea că ariciul și șarpele cînd își reluau forma lor obișnuită, pe care o cunoșteam de mult, cînd creșteau, creșteau mereu pînă la dimensiuni uriașe. Ce era de făcut? Simțeam că mă cuprinde amețeala stînd și privind lupta dintre acești doi giganți fioroși, ascultînd sforăitul și șuieratul lor — care acolo, jos, unde mă aflam eu, se auzea foarte puternic. M-am cățărat în copac, din ce în ce mai sus.

Jos, lupta era în toi.

Ariciul strînsese cu putere coada șarpelui, acesta încerca să se smulgă, dar adversarul nu-i dădea drumul.

Deodată lupta încetă. Ariciul sări la o parte. Șarpele plecă tîrîș, în grabă.

Dușmanii s-au despărțit. Am început să cobor, dar am văzut că ariciul se rostogolea în urma șarpelui. Se încăierau din nou! Ariciul ocoli vipera, sări, își înfipse dinții în gîtul ei. Șarpele se zbătu cu putere. Într-o clipă ariciul se făcu ghem. Șarpele începu să șuiere, să se zbată cînd într-o parte, cînd într-alta. Dar ariciul stătea nemișcat: își strînsese sub burtă botul și labele, își încolăcise coada scurtă, grohăia și gîfîia ca o mașină cu aburi.

Șarpele, se vede treaba, obosise, căci se îndepărtă, tîrîndu-se cu ultimele puteri.

Rostogolindu-se, ariciul porni la goană, în urma lui, izbuti să-l ajungă și, repezindu-se, își înfipse dinții în spinarea șarpelui. Acesta se clătină, dar dinții ariciului se înfipseră acum în gîtul șarpelui.