Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Dar ce-a licărit acolo la rădăcina ierburilor? N-o fi cumva granula argintie, ce s-a rostogolit de pe buturugă?

Da! Am zărit licărul argintiu al granulei. Ea era! Granula prețioasă! Cealaltă putea acum rămîne în casa păianjenului!

Am sărit pe pămînt, zgîriindu-mă serios de marginile ascuțite ale pietrelor. Pietre? Înainte, uitîndu-mă la ele, aș fi spus: nisip de cuarț cu granulație mare. Acum însă acestea îmi apar ca niște pietre uriașe. O mică fîșie îngustă, pietroasă, iar în jur foșnește pădurea…

M-am repezit spre granulă, dar un munte rotund, sferic, înalt cît o casă cu două etaje, care se afla în apropiere, se urni deodată din loc și-mi bară drumul.

Timp de o clipă aș fi putut, repezindu-mă înainte, să apuc mingea-granulă albă. Dar muntele îna-inta spre mine, inevitabil și amenințător, iar mirosul ce-l răspîndea era atît de urît și de greu, încît am luat-o la goană, pierzînd astfel momentul favorabil. Muntele sferic se opri deodată. M-am repezit să-l ocolesc. O ființă ciudată, ferecată într-un blindaj negru, apăru deodată din dosul lui. Semăna cu un cavaler medieval de proporții gigantice. Și ce platoșă stranie! Ciudatul «cavaler» se rezema cu spinarea de muntele mișcător.

Marginea din față a capului său amintea o cupă gigantică, semicirculară, cu zimți mari. Picioarele din față semănau cu două lopeți lungi și late, cu margini dințate.

Să-l ocolesc mai repede! Să ocolesc cu orice preț muntele mobil și să apuc granula salvatoare!

Am zburat pe lîngă animal și am ocolit muntele prin partea dreaptă. Dar deodată muntele se urni și se rostogoli în direcție opusă, tăindu-mi din nou drumul.

M-am dat înapoi. De după munte apăru un alt «cavaler» negru. Mai mic de statură, mișcările lui erau iuți și abile, chiar viclene parcă. El era acela care deplasase muntele în direcția opusă. Dar abia apucase «cavalerul» viclean să-l urnească și celălalt, primul, se propti, se opinti și începu să-l împingă la loc.

Ambele ființe rostogoleau bila lor uriașă cînd într-o direcție, cînd în cealaltă, ba deschizîndu-mi drumul spre granula salvatoare, ba închizîndu-l. Să mă reped drept înainte? Aș fi fost în mod inevitabil strivit de munte sau călcat de «cavalerii» negri.

Să ocolesc muntele? Dar în dreapta și în stînga sînt niște hățișuri atît de dese! Nu pot răzbate prin ele. Și încă ceva: dacă pierd din vedere pilula, risc să n-o mai găsesc.

Pe neașteptate muntele se rostogoli drept spre pilulă. Se sfîrșise totul! Ultima mea speranță, granula mea, licări o clipă în vîrful sferei gigantice, apoi muntele rotund se rostogoli mai departe pe fîșia nisipoasă. Locul unde cu o clipă înainte se găsea mingea albă era acum gol.

Am dat fuga după munte, dar «cavalerii» îl rostogoleau o dată cu pilula din ce în ce mai repede. Alergam în urma lor, mă înăbușeam, dar continuam să alerg. Drumul era greu: trebuia să ocolesc bolo-vanii, să sar peste șanțuri, să mă cațăr pe gorgane repezi. Zadarnic… Puterile mă părăseau. Curînd muntele rotund, împreună cu pilula lipită de el, dispăru în dosul unor uriașe dealuri de nisip.

Cine sînt aceste ființe cu lopeți lungi dințate și cu greble, acești «cavaleri» ferecați în blindaj negru?

Ce este această sferă cît un munte?

Abia mai tîrziu totul îmi deveni limpede.

Ajunsesem pînă la dealurile de nisip și începusem să mă cațăr pe ele. Numai de i-aș mai ajunge!

Cu puțin timp în urmă aceste dealuri ar fi fost pentru mine niște mușuroaie de pămînt, azvîrlite de cîrtițele și șoarecii de cîmp din galeriile lor subterane. Aș fi pășit liniștit și fără grijă peste acest «lanț de dealuri».

Dar acum? Pietrele se rostogoleau sub picioarele mele, bolovanii îmi barau drumul. Pămîntul aluneca de pe pantele repezi și mă trăgea în jos.

N-am reușit să ajung pînă în vîrf. Am privit în jur. Dealuri, dealuri înalte, înșirate unul lîngă altul, formînd un lanț lung. Între ele se căscau trecători înguste, primejdioase. Acolo, după aceste dealuri, se găsea pilula mea.

Am făcut din nou un pas spre vîrf și apoi încă un pas. Dar o mișcare greșită și m-am rostogolit în jos. Eram complet extenuat. Mă cuprinse desperarea. Niciodată nu voi putea pricepe cum s-au cățărat peste dealuri cei doi «cavaleri» negri împreună cu uriașa lor bilă.

Dezorientat, n-am putut multă vreme să-mi adun gîndurile. Ce să întreprind? Poate ar fi trebuit să mă întorc la vechea buturugă? Dar prea era greu drumul presărat cu pietre. Cu picioarele rănite, nu pu-team nici să mă cațăr pe dealurile ce se surpau mereu. Am cotit spre dreapta și iată că mergeam prin pădure, prin desișul ei de nepătruns. Știam, îmi aminteam bine că mă aflu în ierburile pe care de curînd le călcasem în picioare… Ierburi… ierburi… Dar acum eram înconjurat de arbori imenși cu trunchiuri verzi, de forme nemaiîntîlnite. Fremătau neîntrerupt în bătaia vîntului. Fiecare arbore tremura speriat, se legăna, se îndoia aproape pînă la rădăcină. În aer stăruia un foșnet continuu.

Am început să-mi croiesc drum prin desișul plin de zgomote stranii. Mă asurzea aproape o larmă puternică, un șuier strident, un vuiet necontenit, un pîrîit și un muget continuu.

Mă învăluia un aer cald, umed, înăbușitor, de parcă m-aș fi aflat în junglă.

Dădeam la o parte tulpinele, îndepărtam frunzele uriașe ale unor plante necunoscute. Ce varietate de specii — în această lume vegetală! Aromele pluteau în valuri puternice, dar eu nu le recunoșteam, nu le puteam distinge. Eram amețit.

Unde sînt, unde sînt miresmele obișnuite ale ierburilor cunoscute din copilărie, aroma dulce a trifoiului, parfumul amar al pelinului, mirosul de medicament al mușețelului, mirosul iute, pătrunzător de izmă? Și cum să recunosc, cum să deosebesc, printre ierburile care mi se par copaci, cea mai comună patlagină, trifoiul, timoftica, crețișoara, piciorul-cocoșului, clopoțelul? Desigur că toate aces-tea se află aici. Dar vedeam niște frunze uriașe — niște pînze mari, verzi, legănate de vînt; vedeam pînze rotunde și dințate, subțiri și netede, ascuțite ca dinții de ferăstrău, lucioase sau acoperite cu un puf des!

Unele frunze erau lipite de trunchiuri, altele se legănau pe codițe lungi, ori răsăreau de-a dreptul din pămînt, în formă de evantai. Liane dese se împleteau printre trunchiurile rectilinii și-mi barau dru-mul. Pesemne că erau volbura și măzărichea agățătoare, știute de toată lumea…

Toate cunoștințele și senzațiile mele se încurcaseră. Vedeam alte dimensiuni și culori, auzeam alte sunete, inspiram alte mirosuri. Tot ce mă-nconjura, mă chinuia, mă făcea să sufăr!

Păsări ciudate, nemaivăzute zburau din copac în copac… păsări să fi fost?

Niște animale stranii, unele uriașe, altele mici, săreau și se tîrau dintr-un loc într-altul: unele erau de un verde viu ce se contopea cu verdeața frunzelor, altele negre, se lipeau de rădăcinile în culori în-chise; cele galbene și brune se tîrau pe pămînt. Toate erau într-o continuă mișcare. În juru-mi, tot tim-pul cîte ceva își lua zborul, sau cădea. Desigur că nu erau păsări și nici animale, ci nenumărate soiuri de insecte.