Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Cîte zile, cîte nopți voi mai petrece aici?

Ieșind din tufișuri pe limba de nisip de pe țărm și privind întinderea cenușie nesfîrșită de apă acoperită cu încrețituri ușoare, am simțit că nu voi izbuti niciodată să trec de pe un mal pe celălalt.

Fila 13

Era o dimineață luminoasă. Ședeam pe țărm. Aerul era atît de străveziu, încît mi se părea că zăresc contururile celuilalt mal. Dar nu voi ajunge niciodată acolo! Sufletul îmi era întristat — plin de amărăciune.

Deodată, pe cînd străbăteam tufișurile, trecu pe lîngă mine o umbră, Din nou un păianjen! Cît era de frumos! O fîșie lată, portocalie, înconjura și tivea în același timp trupul lui de culoarea ciocolatei. Pe suprafața pîntecelui se întindeau două șiruri de puncte albe. Picioarele trandafirii pășeau repede prin iarbă. Trăgea după el o frunză mare, uscată. Încotro?

Încet, cu precauție am început să mă strecor prin tufișuri în urma păianjenului. El cără frunza la apă și apoi dădu iarăși fuga în tufiș. Am așteptat mult lîngă apă pînă cînd păianjenul apăru din nou. Trăgea acum o altă frunză uscată. Și la fel ca prima dată se repezi iar în tufișuri! M-am hotărît să mă duc după el. El alerga cînd într-o parte, cînd într-alta, de parcă căuta ceva. Curînd l-am pierdut din vedere și m-am întors la țărm. Cînd mă uit mai bine, văd că pe mal se aflau acum trei frunze. Ce o să urmeze? La ce-i folosesc păianjenului frunzele uscate? De ce le aduce la apă?

Poate că acesta este păianjenul denumit cu plută? El urmărește prada sa pe apă — aleargă pe suprafața ei și nu se îneacă, adeseori construiește o plută, cu care se lasă în voie pe cursul apei. Prinzîndu-se de ea cu un fir de păienjeniș, el o părăsește din cînd în cînd, aleargă, prinde prada, se întoarce cu ea pe plută, o mănîncă, apoi se odihnește, ca să pornească din nou la vînătoare.

Cu ce viteză am fugit după sacul meu! Era foarte greu să mă strecor cu povara prin desiș. Dar mă grăbeam, mă temeam ca păianjenul să nu-și termine prea repede construcția plutei și să plece fără mi-ne. În sfîrșit am văzut că frunzele uscate se aflau tot în același loc de pe mal. Probabil că păianjenul cu plută nu mai apăruse. Mă grăbisem degeaba. Ascunzînd sacul după un tufiș, am început să pregătesc provizii pentru drum — polen de flori, semințe, nectar. Tot timpul însă mă uitam dacă nu cumva păianjenul apăruse din nou și dacă nu începuse să-și lege pluta.

Dar veni seara și păianjenul tot nu se întorsese. Poate că murise sau poate îl speriasem eu și acum își construia pluta în alt loc. Ședeam pe sac lîngă fluviu, așteptam și visam.

Ce bine ar fi dacă mi-aș putea procura niște frînghii bune, din cele care nu se umflă în apă și cu care să leg pluta!

Undeva pe țărmurile Siciliei, Corsicii, ale Italiei de sud, trăiesc moluște ale căror cochilii depășesc în lungime o jumătate de metru. Molusca prinde de stîncă această cochilie uriașă cu ajutorul unor fire. Cît de rezistente trebuie să fie aceste fire! Ciudat, de ce dacă se fac crescătorii din atîtea feluri de viermi de mătase nu se încearcă să se obțină și mătasea de cochilie. Mi se pare că molusca aceea se numește Pinna nobilis.

S-a lăsat noaptea. În tufișurile de pe mal e umezeală și frig. Ședeam pe sacul în care se afla jurnalul și tot ce mai luasem cu mine: multe și felurite sfori și ațe. Visam la uimitoarele fire cafenii cu care o moluscă fixează acuma undeva în noapte o cochilie mare de o stîncă din Marea Mediterană, îmi aminteam de cîntecele plutașilor, de traversări și bacuri, de sirenele vapoarelor cu care oamenii trec cu ușurință peste ape.

Veni dimineața. Păianjenul tot nu apăruse. Poate că nu-și mai amintea unde lăsase frunzele? Dar viespea își amintește unde lasă tarantula pe care o paralizează: ea o părăsește și apoi se întoarce de departe, aduce pietricele, astupă intrarea în crăpătură. Poate că păianjenul cu plută murise?

Trebuie să scot frînghiile din sac, să încerc să leg o plută din vărguțe sau din frunze uscate groase. Dar cu ce să le cos, cu ce să le găuresc? Am pornit în căutarea unor vărguțe, a unor frunze și, îndepăr-tîndu-mă cîțiva pași de țărm, era cît p-aci să mă ciocnesc de păianjenul meu. Alerga grăbit spre frunze-le sale uscate de pe mal.

Am văzut cum a început să dea drumul la păienjeniș și să înfășoare frunze. Am rostogolit sacul meu lîngă frunze. Păianjenul nu mă observă — era adîncit în munca lui. Păienjenișul strînse marginile frunzelor care se îndoiră puțin, formînd ceva asemănător cu o barcă cu borduri înalte. Iată-l că trage pluta spre apă.

Au fost uitate toate îndoielile și toate problemele nerezolvabile au dispărut. Mă simțeam ca acel erou al lui Dickens care cu mîna stîngă zvîrlea peste umărul drept orice problemă dificilă. Dar care e numele acestui erou?…

Păianjenul trăgea pluta spre fluviu. Eu mă luptam din răsputeri să-mi car jurnalul, străduindu-mă să nu rămîn în urmă. Iată că păianjenul a împins cu un brînci pluta pe apă. Am apucat sacul și am sărit după el. Pluta se clătină.

De fapt, nici n-am de ce să pomenesc numele eroului lui Dickens…

Am început să plutim.

Fila 14

Da, am început să plutim. Îmi amintesc cum m-am speriat, îmi amintesc cît de tare a început să-mi bată inima, cînd pluta porni să se legene pe valuri. Din apă se înălțau trunchiurile zvelte, suple ale arborilor. Am ridicat privirea — vîrfurile lor se scăldau undeva foarte sus și dispăreau în albastrul cerului. În fiecare clipă pluta putea întîlni un trunchi de care să se lovească. Țineam în mînă un par și îndrumam cum puteam mersul plutei. Vîntul încrețea ușor apa. Imaginile arborilor se unduiau, se frîn-geau pe suprafața ei. Citeodată, cînd pluta intra în umbra tremurătoare a copacilor, totul în jurul meu se întuneca — totul devenea apăsător și atunci simțeam sub mine abisul. Dar pe urmă pluta ieșea iar pe luciul sclipitor al fluviului și atunci începeam să mă uit iar bine dispus la monstrul păros — noul meu tovarăș de drum.

Țărmul se îndepărta din ce în ce mai mult și în suflet mi se strecura speranța: poate că pluta va traversa fluviul și va ajunge pe celălalt mal, unde se află chioșcul, unde circulă oameni. Și atingeam cu mîna sacul impermeabil, în care-mi țineam jurnalul.

Un clocot sacadat, puternic trecu peste suprafața apei. Curentul ne ducea din ce în ce mai repede, iar sunetele creșteau, se intensificau. La o cotitură a fluviului, de după arborii groși ce creșteau pe mal, mă priveau ochii mari, bulbucați ai unui animal. Gura uriașă și deschisă inspira cu lăcomie aerul. Pielea bărbiei se umfla și se dezumfla ca un sac și, în același timp, valvulele nazale se închideau și se deschi-deau continuu… Un antracozaur? Un amfibiu din perioada permiană?

Perioada permiană. Cu milioane de ani în urmă, în apele mici, în golfurile rîurilor și în depresiu-nile mlăștinoase trăiau reptile cu chip de fiară, niște amfibii gigantice — uriașe, greoaie, neîndemînati-ce. S-a schimbat clima, mările s-au retras sau au înaintat, s-a schimbat vegetația și de mult toate acele reptile cu totul neobișnuite, precum și amfibiile gigantice au pierit din pricina secetei sau a frigului, dar iată că una din ele s-a păstrat, a supraviețuit și mă privește acum cu niște ochi uriași bulbucați, în timp ce își deschide și închide mereu gura-cutie. Un clocot puternic se răspîndește deasupra oglinzii apei, se oprește și pornește din nou.

Am trecut pe lîngă o broască!…