Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Bătrînul actor se ridică puțin și îmi înmînă încet, cu un gest solemn, un manuscris gros făcut șui și legat cu o panglică albastră.

— Iată fragmente din jurnalul scris de mine în anii aceia. Citiți-le și veți înțelege totul. Eu trebuie să plec. E tîrziu. Noapte bună.

L-am petrecut pe bătîrnul actor de-a lungul culoarului liniștit, adormit, pînă în dreptul cerdacului. Aci el se opri:

— Pe mine nu-i prea greu să mă găsești, sînt mulți ani de cînd conduc cercul artistic de pe lîngă clubul «Constructorul». Activitate artistică de amatori din mijlocul cărora se nasc uneori mari talen-te!….

Am privit îndelung în urma lui. Bătrînul actor mergea prin mijlocul străzii cu pas elastic, ușor, aproape tineresc. Luna așternea înaintea lui pe caldarîmul inegal, pe pietre, pe asfalt, o cărăruie lungă, liniștită.

Joi, 14 mai.

Ce greu se scurg zilele în spital, ce încet trece timpul pe care trebuie să-l consacru însănătoșirii mele. Încep să-mi amintesc, să reconstitui totul în memorie, să notez «Meta…morfoză, metamorfoză» — ce cuvînt ciudat? Acesta a fost primul cuvînt pe care l-am auzit cînd m-am trezit. N-am priceput imediat unde mă aflu. În cameră era întuneric, iar lîngă patul meu, la lumînarea care se topea încet, arzînd, un om scria ceva și parcă dicta cuiva cu glas tare: «Metamorfoză».

Umbra tremură, se clatină, se întinde pe perete: omul s-a aplecat mai mult deasupra mesei și continuă să scrie. Penița scîrțîie. Iată, a repetat din nou cuvîntul necunoscut «metamorfoză». Unde mă aflu? De undeva din întuneric se aud suspine: «Doctore!» Omul lasă tocul, ia lumînarea și pleacă. Nu visez oare? Din obișnuință caut o replică din rolurile cunoscute… «Din nou același vis! E posibil? Pentru a treia oară!» Capul mi se-nvîrtește, inima mi se strînge ca într-un clește. Peste mine se apleacă fața unui om. «Meta…morfoză, metamorfoză…»

Sîmbătă, 16 mai.

Nu știu — m-a trezit o rază de soare care a alunecat pe perete sau nechezatul voios al unui mîn-zuleț, care a ajuns la mine prin fereastra deschisă, dar am deschis ochii și m-am simțit deodată plin de viață. Am început să-mi reamintesc totul: trupa noastră, în trecere prin Censk, prezentase în depoul pompierilor — o magazie mare — vodevilul «O chestiune încîlcită» de Karatîghin. Eu interpretasem rolul lui Voloșin. Și deodată totul în jurul meu se clătina. Grinzile mari ale magaziei se prăbușeau parcă deasupra capului, iar dușumeaua sărea în sus. Și eu am căzut. Am auzit strigătele impresarului: «Tra-geți cortina și luați-l de aici!» Mai departe — beznă.

Doctorul care mă îngrijește în acest spital se numește Serghei Sergheevici Dumcev.

Marți, 19 mai.

Nu-mi iese din cap primul cuvînt auzit în noaptea aceea: «metamorfoză». Ce-o fi însemnînd?

Miercuri, 20 mai.

În noaptea asta a fost furtună. Multă vreme n-am putut adormi. Fulgerele schițau zigzaguri pe fundalul negru al cerului. Afară pomii foșneau neliniștiți. La măsuță, la lumina lumînării, doctorul scria din nou și, ca întotdeauna, rostea cu glas tare ceea ce așternea pe hîrtie.

— A descoperi taina energeticii ființei vii nu înseamnă oare a descoperi taina învingerii tuturor bolilor? Unde trebuie să căutăm, în energia metamorfozei?… A, dumneavoastră nu dormiți — mi se adresă doctorul, auzind cum începusem să mă tot întorc de pe o parte pe cealaltă. Dormiți liniștit! O să vă faceți bine și veți fi la fel de sănătos ca înainte. Ba chiar mai sănătos, mai bine.

Sîmbătă, 23 mai.

Toată ziua a plouat. Mă doare inima; se zbate foarte tare. Scriu cu greu, nu mă pot mișca. Prost mă slujești, inimă! Cum o să trăiesc cînd am să ies din spital? Fără teatru, fără scenă, pentru mine viața nu e viață. Iată o întrebare dureroasă. Din pricina acestor gînduri inima a început să mă doară tot mai tare. Bate cînd egal, cînd agitat, de parcă ar vrea să se smulgă din locul ei și să fugă, să fugă… I-am spus doctorului… El m-a liniștit din nou.

— Lămuriți-mă, doctore, ce-i aceea metamorfoză?

— Mai tîrziu, mai tîrziu. Cînd o să vă faceți bine, o să vă explic. Și veți înțelege totul. Iar acum luați-vă medicamentul.

Doctorul duse la buzele mele paharul și îmi îndreptă pledul. Ploaia bătea în acoperiș din ce în ce mai încet, mai precaut parcă.

Duminică, 24 mai.

Astăzi am aflat cum am nimerit aici. Cînd am leșinat pe scenă, impresarul m-a dus în camera mea de la hotel, iar în cursul zilei a reușit să-i înșele și pe actori și pe patronul hotelului, spunîndu-le că vor veni rudele mele să mă ia și vor plăti ele camera. Trupa a plecat. Eu mă simțeam din ce în ce mai rău. Doctorul Dumcev, chemat de patronul hotelului, m-a consultat, m-a tratat, a plătit toate cheltuielile și m-a transportat apoi la spital.

Marți, 26 mai.

Ce zi blîndă și luminoasă e azi! Totul în jur mi se pare frumos și bun.

Intrînd în salon, doctorul îmi spuse:

— Ei, iată-vă zîmbind! Prin urmare sînteți pe cale de a vă însănătoși. Ia încercați să vă reamintiți monologul lui Boris Godunov: «Pe culmile puterii am ajuns…»

Am început să recit, m-am încurcat, m-am fîstîcit și m-am oprit rușinat.

— Dacă aveți nevoie, iată-l pe Pușkin. Pregătiți-vă cum trebuie. Trebuie să munciți, să munciți! Și boala va trece mai repede.

Luni, 1 iunie.

Ieri, duminică, m-am simțit iar bolnav și obosit. Cu inima o duc tot prost. Doctorul m-a luat cu el la plimbare.

Am mers fără grabă, am discutat. Încet-încet am uitat că mă doare inima.

Duminică, 7 iunie.

E seară. Astăzi ne-am plimbat mult. Doctorul m-a dus în afara orașului, în atelierul său.

— Acolo veți găsi răspunsurile la întrebările pe care mi le-ați pus. De pe un mic deal, am văzut cum sclipește undeva departe marea de peruzea. Am coborît și am continuat drumul printr-un parc bătrîn, părăginit. Aleile erau întunecoase. Grilajul de fier al gardului era răsturnat și zăcea în iarbă. Am trecut pe lîngă chioșcul care închidea aleea și am ieșit din parc. Tufele de măcieș erau în floare.

Călcînd prin iarba deasă, înaltă, am trecut pe lîngă un gard de nuiele în dosul căruia zumzăiau albinele și ne-am oprit în fața unei căsuțe din placaj. Am trecut pragul în urma lui Dumcev și m-am oprit locului uimit. Toată camera era plină de păienjeniș. În ramele ferestrelor erau întinse în loc de geamuri pînze de păianjeni. În colțuri păienjenișul atîrna în chip de mici hamacuri. În borcane se tîrau păianjeni și trăgeau după ei fire. Chiar și într-un borcan cu apă trăia un păianjen argintiu. În diferite locuri din tavan atîrnau fire. De unul din ele era prins chiar pe podea un șoarece mort; de altele — surcele și pietricele.

— Puteți păși fără frică dincolo de prag — spuse Dumcev. Păianjenul, coborîndu-și firul, l-a prins întîmplător de un șoarece mort.

Dumcev deschise o cutie și un roi de muște se împrăștie prin cameră. Și îndată totul se urni din loc și începu să se legene: păienjenișul cu pietricelele, cu surcelele, din ramele ferestrelor; se clinti firul agățat de șoarece și micile hamacuri din păienjenișul din colțurile camerei începură să se legene și ele. Apărură păianjenii — se năpustiră să prindă, să apuce prada. Niciodată nu mi-am putut închipui că există pe lume atîtea specii de păianjeni, și atît de diferiți unul de celălalt. Păianjeni! Păianjeni! Peste tot păianjeni! Alergau pe pînzele întinse în ramele ferestrelor, pe pereți, coborau pe fire, se rostogoleau în hamacurile din păianjeniș, circulau pe dușumea, pe pereți, pe tavan. Jos pe lîngă picioarele mele intrau și ieșeau pe ușa larg deschisă.