Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Atunci Fabre mai născoci încă ceva: el ascunse femela. Dar masculii zburară spre locul unde se aflase ea înainte, adică acolo unde se păstrase mirosul ei.

Am predat cărțile. Dar, cu riscul de a stîrni o ușoară nedumerire bibliotecarului, am măi rămas în liniștita și răcoroasa sală de lectură, unde acum, la amiază, soarele arzător de vară, strecurîndu-se prin verdeața deasă a pomilor și încurcîndu-se în perdeluțe, își arunca, cu o oarecare șovăială, razele asupra florilor din ghivece, asupra cărților, asupra oamenilor. Gîndurile mele se îndreptau într-o anumită direcție.

La sugestia lui Darwin, Fabre a descoperit simțul precis de orientare al unor insecte. Albina părea să fi fost mai șireată și decît Darwin și decît naturalistul Fabre. Aici era fără doar și poate o manifestare caracteristică a instinctului. Și Fabre a mai presupus că un miros foarte fin, cu totul imperceptibil orga-nelor noastre olfactive, îi conduce prin furtună, prin vreme cît de rea, prin noaptea întunecoasă, pe fluturii masculi către femelă.

Dar nu numai către femelă, ci și către obiectul care se îmbiba cu mirosul ei, imperceptibil pentru oameni.

Mă gîndeam: «Ne mai putem oare îndoi de faptul că pe calea unor analize complexe se va putea obține o compoziție care să atragă fluturii de la distanțe de zeci de kilometri? Și atunci de ce să nu ad-mitem și că acești fluturi ar putea îndeplini funcția de factori poștali, mai bine chiar decît porumbeii?»

Un lucru e incontestabil: fluturii zboară întotdeauna spre lumină. Și mi-am amintit de cuvintele rămase întregi pe bilețelul ars al lui Dumcev: «Vă rog să aprindeți lampa mea cu reflector».

Lampa, cu un suport de lemn, se afla în laborator, chiar lîngă fereastra care dă spre vest. Atunci cînd ardea în noapte, fluturii zburau spre lumina ei.

Poate fi legat cu un firicel de spinarea unui fluture unul din acele bilețele ciudate care au nimerit din întîmplare în mîna mea? Fără îndoială! Și se vede treaba că multe, foarte multe asemenea bilețele minuscule a trimis Dumcev spre lumina lămpii cu reflector, aprinsă la cererea sa în laborator. Poștașii vii veneau în zbor și aduceau bilețelele. Dar Polina Alexandrovna nici nu bănuia existența acestor scri-sori, care acum zac acoperite cu un strat gros de praf.

Poștașii care au zburat cîndva cu înfrigurare către laborator cu scrisorile lor erau și ei acum morți, acoperiți de praf! Și scrisorile, bilețelele scrise de mîna caldă a unui om, necitite încă de nimeni, așteaptă încă și vor să comunice vești despre soarta expeditorului.

Goneam pe străzile orășelului, grăbit să ajung cît mai repede la laborator. Era zgomot, era cald și ziua era plină de lumină. Am început deodată să-mi amintesc din nou de un tren în noapte, de luna care ne însoțea, de o voce bătrînească întreruptă mereu de tuse și care povestea despre dispariția ciudată a unui medic. Vedeam în fața mea omul care, simțindu-se urmărit, se grăbește, părăsește casa și fie că nu poate, fie că se teme să explice limpede și simplu cum ar putea fi salvat, cum s-ar putea face auzit din depărtare, scrie cîteva rînduri — lasă în urma lui un bilețel. Dar rugămintea lui n-a putut fi îndeplinită: bilețelul lui a slujit pentru a se aprinde focul în samovar.

Mai repede! mai repede!… Cîteva minute numai și sub vechiul microscop din laborator va prinde viață, se va desfășura în fața ochilor mei ciudata istorie a dispariției lui Dumcev. Mă voi duce pe urmele anilor peste care s-a așternut colbul — în straturi… Dar va fi găsită și citită în întregime cronica descoperirilor științifice făcute de Dumcev, din care mi-au căzut întîmplător în mînă cîteva scurte frag-mente. Mai repede! Mai repede!…

Mă îndreptam cu pași grăbiți către laborator și mă gîndeam: ce păcat că nu-mi ajunge timpul să trec acum pe la profesorul Tarasevici, să-i povestesc totul. După prima mea vizită la laborator, am mai trecut de cîteva ori pe la institut, dar niciodată nu l-am găsit pe profesor acolo. Mi se spunea invariabil: «Directorul umblă pe la diferite instituții în chestiunea reparațiilor și este greu să fie găsit». Dar ce noroc! Cotind pe bulevard m-am ciocnit chiar de Tarasevici. Mi se păru că se uită la mine cu o privire absentă și-mi răspunde cu totul mașinal la salut.

— Doctorul Dumcev a trăit în Censkul nostrul! i-am spus, oprindu-l.

— Dumcev? Care Dumcev? Despre cine vorbiți?

— Vorbesc despre Dumcev, autorul microînsemnărilor pe care noi le-am considerat o glumă, un amuzament al cuiva!

Într-o clipă echilibrul, calmul, stăpînirea de sine a profesorului Tarasevici, toate acestea s-au evaporat.

Cu emoție și nerăbdare, zorindu-mă pe mine însumi, am început să povestesc tot ce am aflat întîmplător și neîntîmplător, tot ce am descoperit și am găsit în ultimele zile.

— Iar acum — am încheiat eu — trebuie să alerg la laborator ca să citesc întreaga istorie a lui Dumcev, trimisă de el în bilețelele de pe aripile fluturilor.

— Just! exclamă Tarasevici. Bilețelele pe care le-am citit la microscop pot fi într-adevăr foarte ușor legate cu o ață subțire de trupul unei insecte și trimise la destinație. Se face uz de microfotografie-re, și asta nu e ceva nou. Cînd în anii șaptezeci ai secolului trecut, Parisul a fost asediat, fotograful fran-cez Dagron a propus să se corespondeze cu orașul asediat cu ajutorul microfotografiei. Textul scrisorii, al depeșei, al raportului era micșorat cu ajutorul aparatului fotografic pînă la asemenea dimensiuni, încît putea fi răsucit cu ușurință în jurul unei scobitori, iar porumbelul voiajor, de aripa căruia se lega scobitoarea, aducea microscrisoarea în orașul asediat. Acolo era citită prin proiecție pe un ecran mare. Spuneți că în biletul ars se propunea să se aprindă reflectorul. Aceasta era excitația luminoasă necesară atragerii insectelor spre lumina laboratorului. Dar păcat că biletul a fost ars. Căci poate erau indicate în el și alte metode de atragere a insectelor spre alte locuri. Iată, de pildă, fluturele-amiral, sau Vanessa atlanta, este pasionat după seva dospită de mesteacăn, pe care o simte de la o distanță foarte mare. Îmi amintesc, mai eram încă student și verificam la practică finețea mirosului la fluturi. Văzînd cum au dat buzna «amiralii» la mesteacăn și cum și-au vîrît adînc trompele într-o crăpătură a scoarței pomului, m-am gîndit să ung cu sevă de mesteacăn intrată în fermentație trunchiul unui plop tînăr. Și, ce credeți? Fluturele-amiral se apropie în zbor de plop și se lipi de scoarța lui. Odată am șters cu o cîrpă un mesteacăn. Umblam cu cîrpa în mînă, iar fluturii se țineau toți după mine. Pe fluturele îndoliat îl găseam adesea pe ghizdul pe jumătate putrezit al unei fîntîni; pe scîndurelele putrede crescuse mu-șchiul verde. Am luat odată cîteva bucățele din acest lemn, le-am muiat în tămîie și le-am ascuns bine. Cînd colo, ce să vezi? îndoliatul zbura drept spre acele bucățele de lemn putrezite, deși le ascunsesem într-un loc izolat.

— Într-adevăr, am citit corespondența lui Darwin cu Fabre. E vorba acolo despre simțul de orientare al unor insecte… Dar eu mă grăbesc spre laborator.

— Să fiți cu băgare de seamă, vă previn: precauție și grijă multă! Probabil că scrisorile — făcute sul — zac în praf și firele de mătase cu care au fost legate de fluturi au putrezit, desigur, de mult. Acolo trebuie cercetat totul cu lupa în mînă. Da', apropo, dați-mi adresa… Spuneți că înainte această străduță se numea Verhnetroițki? Casa eu turnuleț? Am să caut, am să caut să trec neapărat pe acolo, peste vreo două-trei ore.