Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Ne-am luat rămas bun. Cotisem la stînga pe bulevard și pornisem pe o stradă laterală, cînd îl auzii pe Tarasevici strigîndu-mă:

— Am alergat după dumneavoastră ca să vă spun: nu ștergeți praful de pe spinarea cărăbușilor, a bondarilor. Pe spatele lor se pot afla tot felul de semne convenționale.

— Semne?

— Din păcate nu vă pot însoți, mă grăbesc, dar iată despre ce e vorba: am participat eu însumi la o experiență în cursul căreia se trăgeau anumite concluzii urmărind semnele de pe spatele insectelor. Eram pe atunci asistent pe lîngă o catedră din Moscova. Într-o dimineață profesorul îmi telefonă: ve-niți repede la institut, studenții au adus albine de la prisacă. Au și făcut semne pe ele. Albinele au fost așezate în cutii închise și profesorul împreună cu studenții au început să umble cu ele pe străzile din Moscova. Era o zi senină de vară. Au dat drumul albinelor de la fereastra deschisă a unei camere de undeva de pe lîngă piața Pușkin. După aceea profesorul i-a trimis pe studenți înapoi la prisacă, iar el a rămas pe loc, la fereastra de unde a dat drumul albinelor. Studenții au găsit albinele la prisacă cu excepția a trei din ele, care nu se întorseseră la stup, și i-au comunicat aceasta profesorului prin telefon. Probabil că cele trei albine s-au rătăcit prin Moscova și au pierit. Se lăsase noaptea și profesorul tot mai stătea la fereastra de la care dăduse drumul albinelor și aștepta.

Și așteptarea lui n-a fost zadarnică! Pe fereastră zbură bîzîind întîi o albină din cele însemnate, apoi alta și, după ea, cea de a treia. Ele nu găsiseră drumul înapoi la prisacă și se întorseseră în camera de unde își luaseră zborul.

— Cum se explică asta, Stepan Egorovici? l-am întrebat. Albinele au pierdut direcția către stupul lor, s-au rătăcit prin Moscova și totuși au găsit drumul înapoi la casa străină, de unde și-au luat zborul.

— Această enigmă a fost dezlegată. În timp ce zboară, albina muncitoare lasă în aer, în urma ei, o dîră dintr-o substanță mirositoare, pe care o secretă o glandă plasată la capătul pîntecului. Zboară o al-bină, apoi alta și alta, pe același traseu parfumat. Fusese atunci la Moscova o zi foarte liniștită, nu adia nici un vîntuleț. Și la fel de liniștită a fost și seara. Astfel că «autostrada» mirositoare a albinelor înce-pea de la ferestruica din curtea de lîngă piața Pușkin. Noi am făcut semne cu culori pe spatele lor. Dar mai sînt și alte procedee…

— Alte procedee? am repetat întrebarea vorbind repede și cu aprindere. Ce fel de procedee? Spuneți totul, Stepan Egorovici, e foarte important! Sînt gata să uit că alerg să citesc cît mai repede microînsemnările aduse de poștașii aerieni.

— Da, da, aveți dreptate, nu trebuie să amînați de loc. Și de vreme ce v-ați angajat în această chestiune, sînteți foarte îndreptățit să vreți să aflați unele amănunte și procedee… Se știe că, mult înaintea primului război mondial, familii răzlețe de nemți s-au așezat în Franța, la două-trei verste de graniță. Aici ei au început să se ocupe în mod organizat de o treabă folositoare și — aparent — foarte nevinovată: stupăritul. În zilele cînd vîntul sufla dinspre granița germană, alți nemți — acolo, în Germania — aprindeau niște sobițe pe care topeau zahăr. Albinele zburau într-acolo de la prisăcile de pe lîngă frontieră. Anii treceau. Albinele, generație după generație, zburau în Germania la zahăr și se întorceau în Franța. A început războiul. Și în zilele războiului au fost descoperite pe multe albine fire de mătase. S-a constatat că nemții sau agenții lor, înainte de a da drumul albinelor în Germania, din prisaca ce se afla în Franța, le însemnau așa cum conveniseră, folosind un fir de mătase de o anumită culoare: firul de mătase verde însemna infanteria, mătasea galbenă — artileria, și așa mai departe. Iar după numărul de albine ce veneau cu mătase de o culoare sau de alta, se putea stabili numărul regimentelor, al divizioanelor de artilerie ș.a.m.d. plasate în apropierea graniței.

Abia mai putîndu-mi stăpîni nerăbdarea, mi-am luat grăbit rămas bun de la Stepan Egorovici. Dar el îmi reținu mîna în a sa, recapitulînd:

— Așa, așa… fire de mătase… spinări… Despre aceasta v-am vorbit. Acum despre aripioare.

— Despre ce fel de aripioare? Ah, Stepan Egorovici, mai bine să mergem împreună cît mai repe-de la laboratorul lui Dumcev!

— Să mergem, prietene, să mergem!

Am pornit în grabă împreună. Dar după vreo zece-douăzeci de pași Stepan Egorovici se opri:

— Nu pot, sînt așteptat la biroul de construcții. Voi veni și eu la laborator peste o oră sau două. Dar deocamdată fiți atent la aripioare…

— Stepan Egorovici, am fi putut ajunge între timp la laborator.

— Nu, nu, s-ar putea ca acolo să mă las furat de ceea ce voi vedea și să neglijez problema repara-țiilor institutului, care nu sînt încă terminate. Sînt așteptat la biroul de construcții. Prin urmare, zic, luați aminte la aripioare. Trebuie să umblați cu ele cu mare băgare de seamă… Nu ștergeți praful de pe ele. Și nu uitați nici un moment că textele au fost micșorate prin fotografiere.

— Ei și? Ce legătură are asta cu aripioarele?

— Cum — ce legătură? Pe aripioarele insectelor se pot scrie nu numai semne, dar chiar adevăra-te scrisori, rapoarte, comunicări. Nu vă mirați! Mai bine ascultați! Am să vă explic de cît ajutor poate fi aparatul fotografic folosit în această împrejurare. În primul rînd albinele trebuie să fie adormite. Aceasta se obține ușor: se umple stupul cu fum și albinele adorm imediat. În această stare sînt trans-portate într-o cameră întunecoasă — fotolaboratorul, unde arde doar o lanternă roșie. Aici, cu o pensetă subțire li se deschid aripile și se aplică pe ele o soluție specială fotosensibilă, la fel ca aceea cu care se acoperă în mod obișnuit hîrtia fotografică pentru obținerea fotocopiilor. Textul fotografiat se micșorea-ză la dimensiunea necesară pentru a putea fi cuprins pe suprafața aripilor albinei. Acest text miniatural se copiază pe aripi, se fixează din nou și se usucă, adică este supus acelorași operațiuni pe care le suportă hîrtia fotografică pentru obținerea copiei. Cînd copia este gata, albina este lăsată să se trezească și să-și ia zborul, pentru ca cel care o așteaptă la destinație să o ucidă, cu scopul de a putea mări copia ce se află pe aripile ei și a putea astfel citi comunicarea.

Grozav i-a tulburat pe locatarii vechii căsuțe cu turnuleț apariția mea năvalnică și neașteptată! Deschizînd larg ușa, am urcat aproape în fugă treptele spre laborator și am încremenit buimăcit în prag.

Se făcuse mare ordine și curățenie! Praful fusese șters de pe toate cărțile, de pe masă, de pe toate obiectele. Ferestrele erau proaspăt spălate și acoperite cu perdeluțe noi, albe, brodate. Și toate acele scrisori care închideau în ele viața unui om, toate acele scrisori aduse de poștașii zburători fuseseră măturate.

Treceau minutele, trecuse poate o oră, dar eu tot nu-mi puteam reveni.

— Mi-am dat toată osteneala pentru dumneavoastră și pentru Polina Alexandrovna. Priviți numai cum strălucește dușumeaua! Am găsit ușa deschisă, și cum în dimineața asta am fost ceva mai liberă, am venit aici cu mătura, cu cîrpe, cu apă fierbinte. Să știți că mi-am dat toată silința, ca între vecini — spuse Avdotia Vasilievna, examinînd cu satisfacție laboratorul transformat. Numai dușumeaua nu s-a uscat încă de tot. Dar ce de gunoi a fost! Numai gîngănii cred că am ars aproape o găleată întreagă!