Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Stăteam pe marginea scaunului într-un colț al laboratorului. Îmi pătrundea în nări mirosul de dușumele proaspăt spălate, neuscate încă bine, mirosul de mătură udă cu care fuseseră frecate scîndu-rile pînă deveniseră atît de albe. Totul era curat, alb, luminos. Nici o urmă, nici un firicel de praf n-a mai rămas în urma omului care a trăit aici, a lucrat și apoi a plecat undeva în necunoscut. Totul mătu-rat, spălat! Au fost puse chiar și perdeluțe albe la ferestre. Cum mă supără, cum mă irită legănarea lor ușoară!…

Poftim de mai găsește aripioare… spinări… fire de mătase… semne… microfotografii…

M-am ridicat de pe scaun și am făcut un pas spre fereastră.

— Aveți grijă să păstrați curățenia, cetățene! — îmi recomandă Avdotia Vasilievna. Și am auzit-o cum spunea în șoaptă Polinei Alexandrovna: N-o fi în toate mințile. A venit valvîrtej ca un nebun și acum tace tot timpul!

Polina Alexandrovna nu-i răspunse nimic.

Îmi dădeam seama că toată purtarea mea putea părea într-adevăr cel puțin ciudată.

Am coborît încet din laborator pe treptele din lemn. La plecare am aruncat o privire în jur. Acolo, pe treapta de sus, lîngă ușa deschisă a laboratorului, stătea rezemată de pervazul ușii o femeie bătrînă, căruntă și mă privea în tăcere.

Vecina Avdotia Vasilievna îmi spuse în timp ce închidea ușa în urma mea:

— Trebuie să fii mai ordonat, cetățene!

Dintr-o dată totul a devenit plictisitor și nimic pe lume nu mă mai interesa. Nu vedeam decît per-deluțe albe la ferestre și dușumele proaspăt spălate, mirosind a mătură udă.

Era o zi strălucitoare, fierbinte, numai lumină și culoare, dar eu purtam în suflet o amărăciune moleșitoare. E greu să-ți mărturisești că n-ai făcut la timp ceea ce ai fi putut face, că întîrziind ai pierdut momentul…

Vioiciunea mea de pînă acum, repeziciunea cu care mi se schimbau senzațiile, mi se alternau sen-timentele — tot ceea ce mă stăpînise cu un ceas în urmă mi-a devenit de neînțeles. M-am dus la gară și am cumpărat un bilet de tren. Hotărîsem: mîine la ora zece seara voi pleca din Censk. Poate că voi călători cu același tren expres care s-a oprit din drum în noaptea aceea, cînd am auzit pentru prima oară despre doctorul Dumcev.

Am sosit la hotel. Ferestrele sclipeau prietenos în razele soarelui ce asfințea. Cheia camerei mele atîrna ca de obicei de cîrligul din dulăpiorul de sticlă — deasupra capului funcționarei de serviciu. Și tot ca de obicei, ea citea o carte. Auzindu-mi pașii cînd m-am apropiat să iau cheia, îmi spuse fără a-și ridica ochii de pe carte:

— A, dumneavoastră sînteți, de la numărul șapte?… «A, ei bine!… șopti el cu o voce care tremura de mînie. Vino mai repede! Scoateți spada! Să se împurpureze caldarîmul cu sîngele unuia dintre noi…» Vra să zică dumneavoastră sînteți cetățeanul de la numărul șapte? Încă n-ați plecat? Iertați-mă, îl citesc pe Hugo. Mi-e așa de milă de Esmeralda! Cîte zile mai stați?

— Cîte zile? Mîine plec!

— Ah! De astă dată dădu la o parte cartea cu un gest hotărît. Era cît p-aci să uit: a întrebat de dumneavoastră un bătrîn ciudat. Purta o haină de catifea, sandale pe piciorul gol și fredona mereu ceva ca pentru el singur. A plecat, a revenit și apoi a plecat din nou. Nu vroia să spună cu nici un chip cine este. A răspuns într-un fel ciudat: pe dumneavoastră nu vă cunoaște și nici dumneavoastră nu-l cu-noașteți pe el, dar aveți o chestiune comună. Chiar foarte importantă. De aceea are să vie neapărat azi din nou.

— Poftim acum și un mister! întocmai ca în vechile romane! i-am spus.

— Un mister? În orășelul nostru?! Ah, dacă ar mai exista acum mistere fatale! Dar din păcate au rămas numai în romane… Și cu o tristețe visătoare funcționara se uită pe fereastră. El! El e! excla-mă ea deodată.

— Cine?

— Cel care v-a căutat. Uitați-vă! Trece acum pe partea cealaltă a străzii. Parcă a și privit încoace.

— Fiți amabilă, vă rog, strigați-l.

— Nu mă mai poate auzi. De altfel a și cotit în strada principală. Dar nu fiți îngrijorat. Doar a promis că mai vine.

«Ce zi grea a fost azi — mă gîndeam eu în timp ce mă lăsam obosit în fotoliul din camera mea. Dimineața — aproape o certitudine: îndată ce voi ajunge la laborator, voi afla întreg adevărul, voi citi la microscop toate scrisorile lui Dumcev. În cursul zilei un sentiment de jenă, de rușine: m-am apucat de o problemă, dar n-am fost în stare să-i fac față… Iar acum, seara — așteptare. Nu, nu numai așteptare, ci și o curiozitate pe care nu mi-o pot stăpîni: cine să fie acest necunoscut care a întrebat de mine și a promis că va reveni? Astăzi toate mi-au ieșit pe dos.»

Pe culoar se auziră pași, pașii se apropiau… Cineva bătu în ușă. Am tresărit.

— Intră!

Era amabila bufetieră, care îmi aducea ceaiul cu biscuiți în odaie. Puse totul pe masă, zîmbi și ieși. Se așternu din nou liniștea. Unde o fi acel necunoscut? E destul de tîrziu acum. Pentru ce m-o fi căutat? M-am apropiat de fereastră: umbra unui om se desprinse de casa de pe partea cealaltă a străzii, omul traversă strada și se îndreptă direct spre intrarea hotelului. El era! Necunoscutul pe care-l aștep-tam.

Se auzi o bătaie fermă în ușă… În fața mea stătea un om înalt, cu o claie de păr cărunt în cap; fața bine rasă avea reflexe albăstrii. Era îmbrăcat cu un veston de catifea neagră. Pe cămașa albă ca zăpada flutura o lavalieră. Picioarele goale erau vîrîte în niște sandale.

— Cine sînteți dumneavoastră? am întrebat cu un glas care mi se părea străin, care-mi sună hodorogit, de parcă aș fi avut febră. Cine sînteți dumneavoastră? am repetat, încercînd să mă stăpînesc.

— Veți afla numaidecît — spuse necunoscutul. Sînt oarecum tulburat și nu știu cu ce să încep…

Răspunzînd invitației mele, el împinse cu ușurință un fotoliu și se așeză în fața mea. Se așternu o tăcere încordată.

— Așadar… — începu necunoscutul. Așadar este vorba de Dumcev, de doctorul Dumcev… de dispariția lui misterioasă… Această dispariție vă frămîntă pe dumneavoastră, nu-i așa? Am aflat întîmplător de cercetările pe care le întreprindeți… Eu l-am cunoscut îndeaproape pe Serghei Sergheevici. El mi-a salvat viața.

— Iertați-mă — am repetat eu — dar cine sînteți dumneavoastră?

— Cine sînt eu? Numele meu nu va spune nimic. Absolut nimic.

Dar cîndva, cu mulți ani în urmă, numele actorului Orlov-Zaokski era cunoscut în multe orașe. Da! Am fost actor. Tineretul nostru nu mai știe astăzi cum angajau impresarii, pe vremea țaristă, acto-rii. Le ofereau o leafă de nimic, îi organizau — după bunul lor plac — în trupe, împingeau la distrugere atîtea talente actoricești! Actorii își duceau viața în căruțe, pe drumuri prăfuite, înghesuiți în vagonul strîmt al unui tren dintr-o gară în care nimereau din întîmplare. Sau își pierdeau viața în hanuri murda-re, în camere dubioase, mizerabile. Și seară de seară, noapte de noapte, pe scena luminată de lămpile afumate de petrol, să joci — cu o durere apăsătoare în suflet — cu totul altceva decît trăiești și simți tu, decît trăiește în neliniștea și nesiguranța sa spectatorul care și-a plătit copeica cîștigată cu trudă, pentru ca să audă de la tine adevărul într-o sală pe jumătate întunecoasă.

În ochii actorului se iviră lacrimi.

— Iertați-mă, am vorbit nu despre ceea ce vă interesează pe dumneavoastră. Așadar, în anii aceia îndepărtați am fost internat în spitalul în care era medic Serghei Sergheevici Dumcev.