Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Sîmbătă, 4 iulie.

Am aflat ieri, pe cînd eram acasă la felcer, că în jurul prisăcii au apărut și s-au răspîndit prin iarbă furnici și păianjeni de un soi cu totul neobișnuit și că se intenționează să se dea foc căsuței din placaj și să se cosească iarba. Dar cosașii nu se încumetă să pornească la treabă.

Duminică, 5 iulie.

Ieri au vrut să toarne gaz peste căsuța din placaj, peste iarbă și să se dea foc la totul. Dar administratorul moșiei, invocînd o telegramă din Petersburg, a interzis provocarea unui incendiu pe domeniile boierești. Mîine dimineață căsuța de placaj a doctorului va fi dărîmată. Trebuie să mă duc acolo măcar pentru o ultimă oară.

Luni, 6 iulie.

Căsuța va fi dărîmată. În curînd buruienile vor năpădi locul pe care a fost clădită. Casa aceasta, în care doctorul a lucrat la experiențele lui atît de neobișnuite, în curînd nu va mai exista.

Ieri am fost pentru ultima oară acolo. Era pe-nserat. Ședeam la fereastră și parcă așteptam din clipă în clipă să apară Dumcev și nu-mi venea să plec. Prin fereastră se vedea prisaca, iar după gardul de nuiele trebăluia ca de obicei bătrînul prisăcar. Întotdeauna se uita la mine chiorîș, simțeam că nu mă stimează: «Un comediant!»

Aveam de gînd să plec, cînd prisăcarul apăru în dreptul ferestrei.

— Tot îl mai aștepți pe doctor? Nu-l mai aștepta degeaba. Nu se mai întoarce.

Bătrînul îl văzuse pe Serghei Sergheevici în zorii zilei de 28 iunie, duminică. Povestește că în urma doctorului alergau trei inși. Prisăcarul voise să dea fuga de după gardul de nuiele, dar zărind pe chipiul unuia dintre urmăritori o cocardă, se sperie. Se lăsă însă pe vine, în spatele gardului, de unde putu să observe totul. Doctorul apucă să intre în fugă în căsuța lui din placaj. Se încuie. Cei trei începură să bată în ușă. Apoi unul alergă la fereastră, iar ceilalți doi smulseră ușa din țîțîni și dădură buzna înăuntru. Bătrînul îi văzu apoi, tot din locul lui, ieșind imediat pe toți trei și începînd să șușotească, să gesticuleze. Cel cu cocardă intră din nou în casă și ieși cu hainele doctorului sub braț. Apoi porniră toți trei pe alee. «I-au făcut de petrecanie doctorului!» gîndi bătrînul. Așteptă puțin, apoi se uită pe furiș pe fereastră, ca să-i dea la nevoie ajutor doctorului. Dar în căsuță nici urmă de doctor!… Nici viu, nici mort! Parcă l-ar fi înghițit pămîntul! Între timp, omul cu cocardă lansă zvonul că doctorul s-a înecat în mare. Pentru convingerea autorităților prezentă hainele doctorului, susținînd că le-a găsit pe malul mării.

Bătrînul prisăcar se temea de o anchetă judiciară.

— Tu să nu mă bagi pe mine în treaba asta — spuse el. Prisaca e alături de căsuța din placaj, dar ce s-a petrecut acolo, nu mă privește. Eu am grijă numai de albine… N-am văzut nimic, n-am auzit nimic. N-am vorbit cu tine.

Bătrînul plecă, afară începu să se întunece. Am cuprins într-o ultimă privire masa, pereții, fereastra. Pe masă rămăsese o cană, un pahar cu un rest de apă pe fundul lui, o farfurioară cu un praf alb și cu mici grăunțe homeopatice. Tot pe farfurioară era și o linguriță de argint pe care se găseau gravate literele: «SD» (Serghei Dumcev). Mi se strînse inima de durere: asta era tot ce rămăsese în urma omului pe care-l îndrăgisem atît!

Mîine căsuța va fi un morman de dărîmături. Toți vor uita de doctorul Dumcev. Și am luat ca amintire lingurița cu inițialele «SD». Dar cu praful și grăuncioarele ce să fac? «Serghei Sergheevici le ținea pentru niște experiențe de-ale lui» — mi-am zis. Am vărsat într-o bucată de hîrtie care se afla pe masă praful și două din grăuncioarele acelea.

Sîmbătă, 18 iulie.

Iată, au și trecut douăzeci de zile de cînd a dispărut Dumcev.

M-am angajat într-o trupă teatrală. Plec din Censk. Reîncepe viața mea de actor pribeag.

Ciudata dispariție a lui Dumcev continuă să fie un mister de nedezlegat. Dar amintirile mele despre el vor fi mereu luminoase. Plec. Așez în fundul valizei mele uzate însemnările despre zilele pe care le-am petrecut la Censk. Și împreună cu ele ceea ce am luat în timpul ultimei mele vizite, ca amintire, din căsuța din placaj.

Dar de ce acum, cînd strîng curelele valizei și mă gîndesc neîncetat la dispariția lui Dumcev, îmi tot reamintesc de «Cadavrul viu» de Lev Tolstoi și de ce recit în sinea mea monologul lui Fedea Protasov?

Cu aceasta se termină jurnalul din anii tinereții bătrînului actor Orlov-Zaokski.

Mă adîncisem în lectură și nu băgasem de seamă că afară, îndărătul jaluzelelor, se iviseră zorile, în timp ce pe masa mea mai ardea încă lampa electrică. Punînd la o parte jurnalul, am început să cerce-tez cu atenție ceea ce luase cîndva actorul de pe masa din căsuța făcută din placaj. Lingurița de argint cu inițialele «SD» se înnegrise, iar în cele două bucățele îngălbenite de hîrtie se aflau praful și grăun-cioarele. Ciudat om mai era și acest bătrîn actor romantic! Zeci de ani să poarte cu el praful și grăun-cioarele homeopatice…

În timp ce citeam însemnările lui, mi se părea din cînd în cînd că mă apropii de dezlegarea misterului dispariției lui Dumcev. Dar după ce am isprăvit de citit însemnările — toată povestea aceasta a rămas la fel de neclară pentru mine ca și înainte. Ba și mai nebuloasă — și mai de neînțeles.

Din pricina nopții nedormite, din pricina neliniștii interioare, a rătăcirii zadarnice în jurul uneia și aceleiași probleme, începuse să mă doară capul. În valiză aveam o cutiuță cu prafuri — un amestec de piramidon și cafeină. La Moscova mă surmenasem foarte mult și sufeream de migrene. Medicul care mă tratase m-a sfătuit să iau de două ori înaintea fiecărui prînz cîte un praf. Am scos aceste prafuri din valiză, am luat unul din ele și am băut apă. Simțeam nevoia de somn. M-am culcat, dar n-am reușit să adorm: mă supăra raza de soare care se strecura prin jaluzele.

De ce mi s-au întipărit în minte cele mai neînsemnate amănunte ale fiecărei întîmplări din dimneața aceea și ale fiecărei acțiuni pe care o făcusem, precum și întreaga desfășurare a gîndurilor mele? Pentru că într-unui din aceste amănunte era ascuns resortul care mai apoi s-a declanșat pe neaș-teptate și m-a împins brusc, m-a aruncat pentru o bucată de vreme departe de întreg mersul obișnuit al vieții mele.

Așadar… mă durea capul. Soarele strălucitor străbătea prin jaluzele și mă împiedica să dorm. În raza soarelui săltau fire de praf. Raza se întindea pînă la masă și atingea foile vechi și mototolite în care erau împachetate praful și grăuncioarele aduse de actor, luate cu zeci de ani în urmă din căsuța de placaj a doctorului. Oare aceste foi nu se vor rupe dintr-o dată în mîinile mele, în clipa cînd voi începe să le despăturesc pentru a scoate praful și grăuncioarele, împreună cu lingurița?… Dar ce-i asta? Pe hîrtia în care se afla praful — scrisul lui Dumcev! Am sărit în picioare, am vărsat praful din hîrtia veche și mototolită în ambalajul gol al piramidonului și am început să citesc cu nesaț:

«Influența asupra vitezei de dezvoltare, asupra creșterii organismului viu al fermenților, diferite combinații de modificare a temperaturii și umidității — toate acestea le-am cercetat, le-am verificat prin experiențe și m-am convins că pot influența creșterea organismului viu, îi pot modifica structura, îi pot mări sau scădea……………………………………………………………………………………………………………………..