Vladimir Braghin - In Tara Codrilor de Iarba

Miercuri, 10 iunie.

Dumcev locuiește în oraș. Se spune că are acolo un laborator unde face experiențe chimice, dar n-am fost încă să-l văd. Fiindcă e de părere că trebuie să respir aer marin, îl conduc tot mai des pînă la căsuța din placaj. Aici ne despărțim, el rămîne pe loc, iar eu plec spre mare.

Sînt pe cale de a mă însănătoși. Ce-i drept, uneori simt deodată o durere în inimă, dar îmi trece imediat. Și atunci o asemuiesc cu un actor care apare după spectacol pe scenă pentru a cere publicului iertare pentru zbuciumul pe care i l-a pricinuit.

În sufletul meu e sărbătoare. Boala a fost învinsă. Sînt sănătos, viguros și vesel. Sînt gata să mă prezint în rolul lui Romeo sau al lui Ceațki pe scena Teatrului Mic sau Teatrului Alexandrin. Nici nu-mi vine să cred că am fost vreodată bolnav. Cu ce leacuri m-a tratat doctorul?

Luni, 15 iunie.

«Metamorfoză»!

Ieri am fost din nou la căsuța din placaj. Serghei Sergheevici mi-a explicat limpede și îndelung ce este «metamorfoza». Pe masă, printre numeroasele borcane de sticlă, se aflau și două borcane largi cu fundul plat care semănau mai degrabă cu niște acvarii. Unul din ele era plin cu apă, iar în celălalt se afla nisip, pietriș și un mănunchi de iarbă verde. În ambele se afla cîte o vietate destul de ciudată: una înota în apă, cealaltă se deplasa pe nisip.

— Priviți! Seamănă aceste două ființe una cu cealaltă?

— Nu seamănă de loc.

— Într-adevăr, uneia îi ies în afară bronhiile și are o coadă plată și greoaie. Trăiește numai în apă. Se numește «axolotlu». Cealaltă respiră prin plămîni, iar trupul îi este mult mai proporționat, de formă lungă, cilindrică, cu coadă. Trăiește și pe uscat și în apă. Se numește «amblistoma». A fost o vreme cînd axolotlul și amblistoma erau socotite două specii diferite, independente. Dar acum s-a constatat că acest locuitor acvatic — axolotlul — se transformă în amblistomă. Adică axolotlul este larva amblisto-mei.

— Și ce-i aici de mirare? am spus eu. Mormolocul trăiește și înoată în apă și se transformă într-o broască care trăiește atît în apă cît și pe uscat. Iar mormolocul nu seamănă de loc cu broasca. Ce urmă-resc experiențele dumneavoastră?

Dumcev izbucni în rîs:

— Exemplul nu e potrivit! V-ați mira desigur foarte mult dacă unii mormoloci ar depune în noroi ouă din care ar ieși tot mormoloci, iar alții s-ar transforma în broaște!

— Ei, asemenea minuni nu se întîmplă! am rîs eu.

— Cu mormolocii nu se întîmplă. Dar cu axolotlul — larva amblistomei — da! De regulă el se transformă în amblistomă, dar el poate și să nu se transforme în amblistomă, să se înmulțească și să moară așa cum s-a născut.

— Dar amblistoma?

— La rîndu-i, depune ouă, din care mai tîrziu apare larva ei: axolotlul.

— Bine! Dar ce nouă minune așteptați să rezulte de aici?

— O minune fără minuni! încerc să produc o metamorfoză pe cale artificială, silind axolotlul să se transforme neapărat în amblistomă. Eu produc și observ cum se desfășoară această metamorfoză — transformarea larvei în formă matură.

— Dar cum, pe ce cale interveniți dumneavoastră aici, în atelier, în treburile naturii?

— Foarte simplu. Suplimentez hrana axolotlului cu glandă tiroidă sau cu tiroidinul pe care-l pro-duce această glandă și silesc forma acvatică a amfitrei să se transforme într-una terestră, care nu se aseamănă de loc cu ea. Sînt fiziolog și mă simt obligat să pot face asta! Cu alte cuvinte eu creez condițiile necesare pentru transformarea unei ființe într-alta.

Miercuri, 17 iunie.

Sînt sănătos! Complet sănătos!

Printre bolnavi circulă zvonul că doctorul nostru prepară singur medicamentele miraculoase cu care-și vindecă bolnavii.

— Ce fel de apă vie mi-ați dat să beau? l-am întrebat pe Serghei Sergheevici.

Iar el mi-a răspuns:

— Dacă o să mă ajutați în experiențele mele, o să aflați.

Ce fel de ajutor poate ieși din mine — pentru un savant?

Astăzi spre seară am părăsit spitalul și m-am mutat — la recomandarea lui Dumcev — la felcerul Akulinușkin.

Am devenit cu totul altul — mă simt tînăr, viguros. Și toate astea datorită lui — lui Dumcev! Dar ce aș putea face pentru el?

Luni, 22 iunie.

Ieri în casa felcerului Akulinușkin se așteptau oaspeți: se frecau dușumelele, se coceau prăjituri, se scuturau saltelele de praf. Totul strălucea și sclipea. Pînă și canarii din colivii păreau proaspăt spălați și strălucitori.

Am plecat în afara orașului. În zilele de duminică doctorul se află întotdeauna în căsuța lui de pla-caj. Dar eu nu intenționam de fel să-l deranjez și, de aceea, trecînd pe acolo, m-am îndreptat spre mare. O ploaie neașteptată m-a silit însă să mă-ntorc și să dau fuga la căsuță.

Am bătut în ușă, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am bătut din nou:

— Pot să intru?

Dar Serghei Sergheevici nu răspunse. Am întredeschis ușa — nimeni. Am intrat. Am rămas ui-mit: dispăruseră toți păianjenii. Toate borcanele, tot păienjenișul. Numai cărțile rămăseseră pe masă. Una din ele — «Împărăția animalelor» — era deschisă la un desen sub care se găsea explicația: «Păian-jenul — bokohod — lungimea limită un țol».

Ploaia s-a liniștit. Am auzit deodată undeva lîngă mine un foșnet. Am privit în jur. Nimeni. Foșnetul se repetă. Am cercetat cu atenție întreaga cameră. M-am așezat din nou pe taburet, începusem din nou să răsfoiesc cartea, cînd am auzit ceva foșnind, lipăind lîngă mine. M-am uitat pe jos: de sub taburetul pe care ședeam apăru un picior imens, strîmb și păros. Am fugit la ușă. Taburetul se clătină. Am văzut legat de piciorul lui un păianjen uriaș. Ochii-i ardeau cu o lucire rea, opt picioare păroase zgîriau, se întindeau în diferite direcții, cefalo-toracele se îndoia. Era același păianjen — bokohod — pe care-l văzusem puțin înainte în desen. Dar acolo era indicată mărimea maximă de un țol, iar acesta era cît o jumătate din taburet. Un păianjen gigant!

Ușa se deschise. În prag stătea Dumcev. M-am uitat speriat la el.

— Asta-i o experiență. O experiență reușită! spuse calm Dumcev.

Miercuri, 1 iulie.

Dumcev a dispărut! Ce-i de făcut? A dispărut — cu trei zile în urmă, duminică în 28 iunie. Abia acum m-am putut așeza la masă să-mi adun gîndurile, să-mi fac însemnările.

Ultima oară l-am văzut în căsuța din placaj tot într-o duminică, era în 21 iunie, în ziua cînd m-am speriat de păianjenul acela gigant. Ca de obicei, duminica trecută, la 28 iunie, mă pregăteam dis-de-dimineață să mă duc la el. Dar în timpul nopții fusese furtună, iar dimineața felcerul mă rugă să-i dau o mînă de ajutor la curățatul grădinii. O vecină veni fuga la gard îndată ce mă văzu:

— A dispărut doctorul!

Am alergat la spital împreună cu felcerul. Am găsit acolo toată lumea alarmată. Circulau fel de fel de zvonuri. Se spunea că doctorul s-ar fi scăldat în mare și s-ar fi înecat. Și o altă versiune, că s-ar fi aruncat în mare dinadins, ca să-și pună capăt zilelor. Și, în sfîrșit, unii spuneau că nici nu s-a scăldat, nici nu s-a înecat: și-a luat traista la spinare și a pornit — în haine schimbate — să cutreiere pribeag prin lume.

Joi, 2 iulie.

Doctorul care mi-a salvat viața, omul ale cărui cuvinte mi-au înaripat sufletul a dispărut! Nu-mi pot veni în fire!

Vineri, 3 iulie.

Astă-seară, întorcîndu-mă acasă, am auzit pe stradă doi trecători povestind unor negustori moscoviți despre dispariția medicului.