Orson Card: Vorbitor în numele morţilor

— Cred că e o greşeală, spuse Libo, dar ne temem că pequeninos s-ar întreba de ce luăm bucăţi din trupurile lor. Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre ei să se îmbolnăvească ulterior, n-ar crede că noi i-am provocat boala?

— Dar dacă aţi lua ceea ce ei leapădă în mod normal? Se pot afla multe şi din studierea unui fir de păr.

Libo dădu aprobator din cap; Pipo, care-i urmărea aşezat la terminalul situat de partea cealaltă a camerei, recunoscu gestul — Libo îl învăţase de la tatăl său.

— Multe triburi primitive de pe Pământ considerau că ceea ce se desprindea din trupul cuiva conţine o parte din viaţa şi forţa lui. Dacă purceluşii şi-ar închipui că facem farmece împotriva lor?

— Nu le cunoşti limba? Aveam impresia că unii dintre ei vorbesc şi Esenţiala. Nu făcu nici un efort să-şi ascundă dezaprobarea. Nu le puteţi explica la ce slujesc mostrele?

— Ai dreptate, răspunse el netulburat. Dar dacă le-am spune la ce folosim mostrele de ţesut, s-ar putea să-i învăţăm din greşeală anumite concepte ale biologiei cu o mie de ani înainte ca ei să ajungă în stadiul de evoluţie în care le-ar descoperi ei singuri. Tocmai de aceea legea ne interzice să le explicăm asemenea lucruri.

În cele din urmă, ruşinată, Novinha bătu în retragere.

— Nu ştiam cât de tare vă încorsetează doctrina intervenţiei minime.

Pipo se bucură auzindu-i vorbele din care aroganţa se mai risipise, însă aceasta era de preferat smereniei. Copila era atât de lipsită de legături umane încât se exprima excesiv de formal, întocmai ca o carte ştiinţifică. Pipo se întrebă dacă nu cumva era prea târziu pentru a o învăţa să se poarte ca o fiinţă umană.

Nu era timpul pierdut. După ce înţelese că ei amândoi erau desăvârşiţi cunoscători ai ştiinţei pe care o practicau iar ea nu ştia aproape nimic din domeniul lor, făcu uitată atitudinea agresivă şi aproape că trecu la extrema cealaltă. În săptămânile ce urmară, vorbi foarte rar cu Pipo şi Libo. În schimb, studie rapoartele lor, încercând să priceapă rostul activităţii pe care o desfăşurau. Din când în când avea câte o nelămurire şi punea întrebări; ei îi răspundeau politicos şi cu răbdare.

Politeţea făcu loc încet-încet familiarităţii. Pipo şi Libo începură să discute neîngrădit în faţa ei, încercând să lămurească de ce pequeninos îşi creaseră o serie de comportamente ciudate, care era înţelesul ascuns al unora dintre afirmaţiile lor bizare, de ce rămâneau exasperant de impenetrabili. Şi întrucât studierea lor era o ramură foarte nouă a ştiinţei, Novinhei nu-i trebui mult ca să ajungă suficient de informată, chiar dacă la mâna a doua, pentru a emite câteva ipoteze.

— La urma urmei, îi spuse Pipo pe un ton încurajator, suntem cu toţii orbi, dar împreună.

Pipo anticipase ceea ce avea să se întâmple. Răbdarea atent cultivată îl făcuse pe Libo să pară rece şi rezervat faţă de cei de vârsta lui, când influenţa lui Pipo sufoca orice încercare a lui de a stabili şi alte relaţii; izolarea Novinhei era şi mai bătătoare la ochi, dar la fel de deplină. Acum însă, interesul lor comun faţă de pequeninos îi apropia — cu cine alţii mai puteau discuta când nimeni în afară de Pipo nu le putea înţelege subiectele de conversaţie?

Se relaxau împreună, râdeau până le dădeau lacrimile la glume care nu ar fi reuşit să distreze pe nici un alt lusitan. Aşa cum purceluşii păreau să fi dat nume fiecărui copac din pădure, Libo boteză în joacă toate piesele de mobilier din Staţiunea zenadorilor şi anunţa la diferite intervale că unele din ele erau prost dispuse şi nu trebuiau tulburate:

— Nu sta pe Sofa! Iar e sub influenţa lunii.

Nu văzuseră niciodată o femelă de pequeninos, iar masculii se refereau la ele cu un respect aproape religios; Novinha scrise o serie de aşa-zise rapoarte despre o femelă pequenino imaginară pe care o numi Maica Reverend şi care era hilar de rea de gură şi de pretenţioasă.

Dar nu tot ce făceau stârnea râsul. Apăreau şi probleme, griji, ba o dată trecură chiar prin momente de spaimă că făcuseră exact ceea ce Congresul Stelar încercase cu atâtea eforturi să împiedice — introducerea de schimbări radicale în societatea pequenino. Totul începu cu Rădăcină, desigur. Rădăcină, care stăruia să pună întrebări provocatoare, imposibile, ca de exemplu: „Dacă nu aveţi un alt oraş de oameni, cum să puteţi porni război? Nu dobândiţi onoare ucigând Micuţi”. Pipo bâigui ceva care voia să însemne că oamenii nu vor ucide niciodată pequeninos, adică Micuţi; dar ştia că nu la asta se referise Rădăcină.

Pipo ştia de ani de zile că pequeninos cunoşteau conceptul de război, dar după aceea Libo şi Novinha dezbătuseră zile întregi dacă întrebarea lui Rădăcină dovedea sau nu că purceluşii considerau războiul drept recomandabil, sau doar inevitabil. Mai prinseseră de la Rădăcină şi alte frânturi de informaţii, unele importante, unele nu — şi multe altele a căror importanţă era imposibil de apreciat. Într-un fel, chiar prin relaţia cu Rădăcină, interdicţia potrivit căreia xenologilor le era interzis să pună întrebări care să dezvăluie intenţiile şi, prin urmare, practicile umane, se dovedi înţeleaptă. Întrebările lui Rădăcină le furnizau mai multe răspunsuri decât reuşeau să obţină din răspunsurile lui la nelămuririle lor.

Ultima informaţie pe care le-o dădu Rădăcină nu apăru totuşi sub forma unei întrebări. Era o bănuială, exprimată în particular către Libo, în momentul când Pipo se îndepărtase cu alţi pequeninos pentru a cerceta modul în care ei îşi construiau case din buşteni.

— Ştiu, ştiu, spuse Rădăcină, acum ştiu de ce e încă în viaţă. Femeile voastre sunt prea proaste ca să-şi dea seama că el este înţelept.

Libo se chinui să priceapă înţelesul acestor vorbe fără legătură directă cu discuţia lor. De ce credea Rădăcină că femeile, dacă ar fi mai inteligente, l-ar ucide pe Pipo? Discuţia despre moarte îl tulburase — evident că aceasta era o problemă importantă şi Libo nu ştia cum să o rezolve singur. Şi totuşi nu putea să-l cheme pe Pipo în ajutor, întrucât era dincolo de orice îndoială că Rădăcină voia să discute cât Pipo nu avea cum să asculte.

Pentru că Libo nu-i răspunse, Rădăcină insistă:

— Femeile voastre sunt slabe şi proaste. Le-am spus asta şi celorlalţi, iar ei mi-au zis că pot să te întreb pe tine. Femeile voastre nu înţeleg înţelepciunea lui Pipo. E adevărat?

Rădăcină părea tare agitat; respira cu greutate şi-şi smulgea fire de păr, câte patru-cinci odată, de pe braţe. Într-un fel sau altul, Libo se văzu silit să răspundă.

— Majoritatea femeilor nu-l cunosc, spuse el.

— Atunci cum vor şti dacă trebuie să moară? întrebă Rădăcină. Apoi, brusc, rămase ca împietrit şi rosti foarte tare: Sunteţi cabras!

Abia acum apăru şi Pipo, întrebându-se ce rost avea strigătul acela. Văzu pe dată că Libo era peste măsură de tulburat. Dar Pipo nu ştia absolut nimic despre subiectul discuţiei, ce ajutor putea să ofere? Nu ştia decât că Rădăcină spusese că oamenii — sau doar Pipo şi Libo — erau totuna cu turmele de animale mari care păşteau în preerie. Pipo nu-şi putea da seama dacă Rădăcină era furios sau fericit.

— Sunteţi cabras! Voi hotărâţi! Arătă către Libo, apoi către Pipo. Femeile nu aleg onoarea pentru voi, voi o alegeţi! Ca într-o bătălie, însă tot timpul!

Pipo nu pricepea despre ce vorbea Rădăcină, dar văzu că toţi pequeninos rămăseseră nemişcaţi ca nişte cioturi de copaci şi aşteptau un răspuns, de la el sau de la Libo. Se vedea limpede că Libo era prea înspăimântat de comportamentul ciudat al lui Rădăcină ca să îndrăznească să răspundă ceva. În situaţia asta, înţelese că n-avea altă ieşire decât să spună adevărul; la urma-urmelor, era o informaţie aproape incontestabilă şi lipsită de importanţă privind societatea umană. Încălca regulile stabilite de Congresul Stelar dar, dacă s-ar eschiva să răspundă, răul ar fi şi mai mare, aşa că Pipo alese: