Orson Card: Vorbitor în numele morţilor

— Aş fi vrut să aflu ce eşti în loc să numeşti ce nu eşti. Eşti Matca. Eşti Vorbitor în numele Morţilor. Asta reprezintă o comunitate foarte redusă la număr, dar cu suflet mare. Prin urmare, ai ales să nu faci parte dintre copiii care formează grupuri cu singurul gând de a-i exclude pe ceilalţi, iar oamenii te privesc şi-şi spun: „Sărmana copilă, e atât de izolată”, dar tu cunoşti un anume secret, ştii precis cine eşti. Tu eşti singura fiinţă umană capabilă să înţeleagă o minte extraterestră, fiindcă tu eşti acea minte; ştii ce înseamnă a fi uman pentru că n-ai găsit nici un grup uman care să-ţi ofere acreditarea de homo sapiens în care se poate încrede cineva.

— Acum spui că nici măcar nu-s umană? M-ai făcut să plâng pentru că nu vrei să mă laşi să dau examenul; m-ai silit să mă umilesc, iar acum afirmi că-s inumană?

— Poţi da testul.

Cuvintele rămaseră parcă suspendate în aer.

— Când? întrebă ea în şoaptă.

— În seara asta. Mâine. Începi când vrei. O să mă opresc din lucru pentru a te examina cât de curând doreşti.

— Mulţumesc! Îţi mulţumesc, eu…

— Să devii Vorbitor în numele Morţilor. O să-ţi dau tot ajutorul. Legea îmi interzice să mai iau cu mine pe altcineva în afară de un ucenic, fiul meu Libo, pentru a merge la pequeninos. Dar îţi vom oferi notiţele noastre. Îţi vom pune la dispoziţie tot ce aflăm. Toate bănuielile şi speculaţiile noastre. În schimb, şi tu ne vei arăta rezultatele muncii tale, tot ce descoperi privind modelele genetice ale acestei lumi, ca să ne ajuţi să-i înţelegem pe pequeninos. Şi după ce, împreună, vom fi aflat destule, poţi să-ţi scrii cartea, poţi vorbi în numele lor. Dar de astă dată nu al Morţilor. Pequeninos nu sunt morţi.

Ea zâmbi fără să vrea.

— Vorbitor pentru Cei Vii.

— Şi eu am citit „Matca şi Hegemonul”, spuse el. Nici nu m-aş putea gândi la o alta sursă mai bună pentru a-ţi găsi un nume.

Încă nu avea încredere în el şi nici nu credea ce părea să-i promită.

— O să vreau să vin des pe aici. Tot timpul.

— Încuiem numai când mergem să dormim.

— Mă refer la restul timpului. O să vă săturaţi de mine. O să ajungeţi să mă goniţi. Îmi veţi ascunde secretele voastre. O să-mi spuneţi să tac şi să nu-mi exprim părerile.

— Abia ne-am împrietenit şi ai şi început să crezi că sunt mincinos şi laş, un prostănac lipsit de răbdare.

— Dar aşa mi se întâmplă cu fiecare. Toţi vor să mă îndepărteze…

Pipo ridică din umeri.

— Şi? Din când în când i se întâmplă fiecăruia să vrea să rămână singur, cu gândurile lui. S-ar putea să vreau şi eu să nu te văd. Chiar dacă-ţi voi spune să pleci, nu trebuie s-o şi faci.

Acesta era cel mai surprinzător lucru pe care-l spusese vreodată cuiva.

— Asta-i o absurditate.

— Un singur lucru te rog. Promite-mi că nu vei încerca niciodată să mergi la pequeninos. Nu te pot lăsa, şi dacă s-ar întâmpla s-o faci, Congresul Stelar ar pune capăt muncii noastre de aici şi ar interzice orice contact cu ei. Îmi promiţi? Altfel totul — munca mea, munca ta se vor nărui.

— Promit.

— Când dai testul?

— Acum! Putem începe imediat?

El râse calm, apoi întinse o mână şi, fără să se uite, atinse terminalul. Acesta căpătă viaţă şi primele modele genetice apărură în aer, deasupra lui.

— Pregătiseşi deja examinarea, exclamă ea. Era gata cu totul. Ştiai de la început că o să mă laşi să o dau!

Pipo clătină din cap.

— Speram. Am crezut în tine. Am vrut să te ajut să obţii ceea ce visai. Numai să doreşti să faci ceva bun.

Novinha nu şi-ar fi meritat numele dacă n-ar mai fi găsit ceva muşcător de zis:

— Înţeleg. Ai devenit judecător de vise.

Probabil nu-şi dădu seama că asta era o insultă. Se mulţumi să zâmbească şi spuse:

— Credinţă, speranţă şi iubire — acestea trei. Dar iubirea este cel mai puternic judecător dintre toate.

— Nu mă iubeşti.

— Aha, făcu el. Eu sunt judecătorul viselor, iar tu al dragostei. Ei bine, te găsesc vinovată că ai vise frumoase şi te condamn la muncă şi suferinţă pe viaţă de dragul viselor tale. Sper însă că n-o să mă declari într-o bună zi nevinovat de delictul de a te fi iubit. Căzu pe gânduri câteva clipe. Am pierdut o fiică în faţa Descoladei. Maria. Ar fi fost cu doar câţiva ani mai în vârstă decât tine.

— Şi îţi aduc aminte de ea?

— Mă gândeam că n-ar fi semănat deloc cu tine.

Novinha începu să dea testul. Îi trebuiră trei zile. Îl luă cu un rezultat mai bun decât mulţi alţi absolvenţi. Când va privi în perspectivă nu-şi va aminti totuşi de test fiindcă el însemna începutul carierei, sfârşitul copilăriei, confirmarea vocaţiei pentru munca de o viaţă. Avea să-şi amintească de el deoarece reprezenta începutul activităţii ei în Staţiunea lui Pipo, unde Pipo şi Libo şi Novinha formau împreună prima comunitate căreia îi aparţinea încă de când părinţii ei fuseseră înmormântaţi.

Nu-i veni uşor, mai ales la început. Novinha nu se putea dezbăra imediat de atitudinea de opoziţie glacială. Pipo înţelegea asta, era pregătit să primească loviturile ei verbale fără a riposta. Lui Libo îi era cu mult mai greu. Staţiunea zenadorilor fusese locul în care el şi tatăl său puteau să se simtă împreună. Iar acum, fără ca cineva să-i ceară consimţământul, se mai alăturase o a treia persoană, care-i vorbea de parcă ar fi fost un copil, chiar dacă amândoi aveau aceeaşi vârstă. Îl umplea de amărăciune faptul că ea era xenobiolog cu drepturi depline, cu un statut de adult şi tot ce însemna aceasta, în timp ce el nu depăşise etapa de ucenic.

Însă încerca să suporte totul cu răbdare. Avea o natură calmă şi stăpânită şi tăcerea făcea casă bună cu temperamentul lui. Nu exista riscul ca el să devină ranchiunos pe faţă. Dar Pipo îşi cunoştea fiul şi îl vedea cum fierbe. După o vreme, până şi Novinha, aşa insensibilă cum se voia, îşi dădu seama că-l stârnea pe Libo, depăşind limite pe care nici un alt tânăr nu le-ar fi răbdat. Dar în loc să-i dea pace, începu să considere totul drept o provocare. Cum putea smulge un răspuns din partea acestui băiat atrăgător, cu spirit frumos şi inuman de calm?

— Vrei să spui că aţi lucrat atâţia ani şi nici măcar nu aţi aflat cum se reproduc purceluşii? întrebă ea într-o bună zi. De unde ştiţi că sunt cu toţii masculi?

Libo răspunse calm:

— În timp ce învăţau limbile noastre le-am explicat ce înseamnă mascul şi femelă. Ei au preferat să-şi spună masculi. S-au referit la exemplarele celelalte, pe care nu le-am văzut niciodată, ca fiind femele.

— Dar din câte ştiţi, se reproduc prin muguri! Sau prin mitoză!

Tonul vocii ei devenise dispreţuitor, iar Libo nu-i răspunse imediat Lui Pipo i se păru că aude gândurile fiului său, care-şi reformula atent răspunsul, senin şi liniştitor.

— Şi eu aş dori ca munca noastră să se apropie mai mult de antropologia propriu-zisă, spuse el. Aşa am fi mai bine pregătiţi pentru a aplica rezultatele cercetărilor tale referitoare la modelele de viaţă subcelulară de pe Lusitania la ceea ce descoperim noi despre pequeninos.

Novinha îl privi îngrozită.

— Vrei să spui că nici măcar nu luaţi mostre de ţesut?

Libo roşi uşor, dar vocea îi rămase totuşi stăpânită. „Chiar dacă ar fi anchetat de Inchiziţie, băiatul acesta tot la fel ar răspunde”, se gândi Pipo.