Orson Card: Vorbitor în numele morţilor

Dona Cristã încuviinţă cu aer grav.

— Da, întocmai, exact impresia asta o lasă. Dar acum, Libo, trebuie să punem capăt indiscreţiei noastre rugându-te sa ne laşi puţin singuri ca să…

Clătinând scurt din cap şi cu un zâmbet care părea să spună: „Da, înţeleg…”, Libo plecă înainte ca ea să fi terminat fraza, graba paşilor lui făcând ca ieşirea din scenă să fie o probă mai elocventă de discreţie decât dacă ar fi insistat să rămână. Din aceste detalii, Pipo înţelese că Libo se supărase pentru că fusese rugat să plece; ştia să-i facă pe adulţi să se simtă oarecum imaturi în comparaţie cu el.

— Pipo, începu directoarea, a făcut cerere pentru a da examen de xenobiolog înainte de termen. Ca să ia locul părinţilor ei.

Pipo ridică din sprâncene.

— Pretinde că se pregăteşte intens în acest domeniu încă de când era mică. Şi că e gata să înceapă munca imediat, fără ucenicie.

— Are treisprezece ani, adevărat?

— Precedente există. Mulţi au trecut asemenea teste foarte de timpuriu. E cineva care le-a luat la o vârstă şi mai fragedă decât ea. Asta s-a întâmplat acum două mii de ani, dar i s-a permis. Episcopul Peregrino se opune, desigur, dar primarul Bosquinha, fie-i binecuvântată inima simţitoare şi practică, a susţinut că Lusitania are neapărat nevoie de un xenobiolog — trebuie să ne apucăm să dezvoltăm noi soiuri de plante ca să ne asigurăm o varietate mai mare în alimentaţie şi să obţinem recolte mai bogate din solul Lusitaniei. „Nu-mi pasă; chiar dacă ar fi vorba de un sugar, avem nevoie de un xenobiolog. ” Astea sunt chiar cuvintele ei.

— Şi vrei să mă ocup eu de examinarea ei?

— Dacă ai fi atât de amabil.

— Mi-ar face chiar plăcere.

— Eram sigură că vei fi de acord.

— Mărturisesc acum că îi datorez asta.

— Cum aşa?

— Ar fi trebuit să fac mai mult pentru fata asta. Aş vrea să văd dacă nu-i prea târziu să încep acum.

Dona Cristã râse delicat.

— Oh, Pipo, tare m-aş bucura să încerci. Dar crede-mă, prietene, cel ce-i ajunge în suflet simte fiorul gheţii.

— Cred că-i aşa. Îmi imaginez ce înseamnă pentru cel ce încearcă să simtă fiorul gheţii. Dar ce-ar simţi ea? Chiar aşa rece cum e, sigur că arde ca un foc.

— Ce poet eşti, spuse Dona Cristâ. Nu era nici o undă de ironie în vocea ei; credea tot ce spunea. Purceluşii au înţeles că i-am trimis ca ambasadori pe cei mai buni dintre noi?

— Mă străduiesc să le-o spun, dar ei sunt sceptici.

— O trimit mâine la tine. Dar te previn: vrea să dea examenul la modul cel mai serios şi se opune oricărei încercări de preexaminare.

Pipo zâmbi.

— Mai mult mă îngrijorează ce se va întâmpla după ce dă examenul. Dacă nu-l ia, va trece prin chinuri mari. Şi dacă-l ia, înseamnă că eu voi fi acela care va începe să aibă probleme.

— Libo nu-mi va da pace până nu va susţine şi el examenul de zenador înainte de termen. Iar dacă se va întâmpla aşa, atunci nu îmi rămâne decât să merg acasă, să mă aşez în pat şi să mor.

— Ce zănatec plin de romantism eşti, Pipo. Dintre toţi bărbaţii din Milagre doar tu ai fi în stare să-l accepţi pe fiul tău ca egal.

După plecarea ei, Pipo şi Libo lucrară împreună ca de obicei, notând întâmplările zilei petrecute cu pequeninos. Pipo compară concluziile lui Libo, modul lui de gândire, intuiţiile, atitudinile lui cu cele ale absolvenţilor pe care-i cunoscuse în universitate înainte de a deveni membru al Coloniei Lusitania. Chiar dacă era tânăr şi trebuia să mai acumuleze multe cunoştinţe teoretice şi practice, prin metodă Libo devenise un adevărat om de ştiinţă şi prin simţire un umanist. Până să-şi termine activitatea din seara aceea şi să plece spre casă împreună în lumina lunii mari a Lusitaniei, Pipo ajunsese la concluzia că, indiferent dacă-şi dădea examenul sau nu, Libo merita să fie tratat ca un coleg. Testele nu puteau să dea o măsură exactă a lucrurilor care contau.

Şi chiar dacă Novinhei nu i-ar fi convenit, Pipo voia să descopere dacă ea poseda calităţi incontestabile de om de ştiinţă; dacă nu le avea, atunci va face în aşa fel încât să nu treacă examenul, indiferent de volumul de cunoştinţe memorate.

Pipo părea decis să-i facă greutăţi. Novinha ştia cum procedau adulţii când îşi puneau în gând să nu-i dea satisfacţie, însă nici nu voiau să se certe sau să dea dovadă de răutate. „Sigur, sigur că poţi da testul. Dar nu ai motive să te pripeşti, să nu ne grăbim, dă-mi voie să mă conving că-l vei lua de la prima încercare.”

Novinha nu voia să aştepte. Era pregătită.

— Sunt gata să dau orice probe doreşti, spuse ea.

Trăsăturile chipului lui deveniră reci. Aşa se întâmpla mereu cu adulţii. Asta n-o deranja, răceala îi convenea, îi putea îngheţa de moarte pe toţi.

— N-aş vrea să dai chiar orice probe, îi explică el.

— Nu-ţi cer decât să le înşirui pe toate ca să trec prin ele cât mai repede. Nu vreau să aştept zile întregi.

El rămase o clipă pe gânduri.

— Ce grăbită eşti?!

— Sunt pregătită. Codul Stelar îmi permite să solicit testarea când doresc. E o relaţie între mine şi Congresul Stelar şi eu n-am găsit nicăieri scris că un xenolog are dreptul să pună la îndoială hotărârea Comisiei Interplanetare de examinări.

— Atunci n-ai citit cu atenţie.

— Singurul lucru de care am nevoie pentru a da testul înainte de împlinirea vârstei de şaisprezece ani este aprobarea susţinătorului meu legal. Eu nu am un susţinător legal.

— Ba dimpotrivă, spuse Pipo. Primarul Bosquinha a fost susţinătorul tău legal din ziua în care ţi-au murit părinţii.

— Iar el a fost de acord să dau testul.

— Cu condiţia să vii la mine.

Novinhei nu-i scăpă privirea sfredelitoare. Nu-l cunoştea pe Pipo, aşa că avu impresia că era privirea pe care o văzuse în mulţi alţi ochi, dorinţa de a o domina, de a o stăpâni, intenţia de a-i înfrânge hotărârea şi de a-i strivi independenţa, dorinţa de a o face să cedeze.

Trecerea de la răceala glacială la flacără se produse instantaneu.

— Ce ştii tu despre xenobiologie? Nu faci decât să treci dincolo pentru a discuta cu purceluşii, n-ai cum să înţelegi modul de funcţionare al genelor! Cine te crezi ca să mă judeci? De opt ani Lusitania nu are xenobiolog şi-i trebuie neapărat unul, iar tu vrei să-i faci pe oameni să mai aştepte doar ca să-i ţii sub control.

Spre uimirea ei, Pipo nu se pierdu şi nici nu dădu înapoi. Nici măcar nu se înfurie la vorbele ei. Se purtă ca şi cum ea n-ar fi spus nimic.

— Înţeleg, spuse el încet, vrei să devii xenolog din prea multă dragoste faţă de oamenii de pe Lusitania. Ţi-ai dat seama de nevoile comunităţii şi, sacrificându-te, te-ai pregătit pentru a o sluji în mod altruist de la o vârstă fragedă.

I se părea absurd să-l audă vorbind astfel. Dar simţi în cuvintele lui ceva mai mult decât atât.

— Şi acesta nu-i un motiv suficient?

— Dacă ar fi adevărat, ar fi destul de bun.

— Vrei să spui că sunt o mincinoasă?

— Propriile tale vorbe te-au făcut să pari mincinoasă. Spuneai cât de mult au ei, oamenii de pe Lusitania, nevoie de tine. Dar şi tu trăieşti printre noi. Ţi-ai petrecut întreaga viaţă aici. Eşti gata să te sacrifici pentru noi, şi totuşi nu simţi că faci parte din această comunitate.

Deci Pipo nu era ca restul adulţilor care îi credeau şi acceptau minciunile doar pentru că ele o făceau să pară încă un copil; el dorea s-o considere altfel.