Orson Card: Vorbitor în numele morţilor

— De ce să mă simt ca o părticică din comunitate? Nu sunt parte din ea.

El clătină din cap cu gravitate, ca şi când ar fi cântărit răspunsul ei.

— Atunci din ce comunitate faci parte?

— Cealaltă comunitate de pe Lusitania este a purceluşilor, şi pe mine nu m-ai văzut printre cei care venerează copacii.

— Pe Lusitania sunt şi alte comunităţi. Tu, de pildă, eşti studentă — există o comunitate a studenţilor.

— Nu-i de mine.

— Ştiu. Prieteni nu ai, nici cunoştinţe apropiate, mergi la slujbă, dar niciodată la spovedanie, te izolezi complet, pentru ca, atât cât îţi stă în puteri, să eviţi apropierea de viaţa acestei colonii şi contactul cu specia umană. Toate astea dovedesc limpede că trăieşti într-o izolare deplină.

Novinha nu era pregătită pentru aşa ceva. El dădea glas unei dureri ascunse şi nu se gândise la o strategie ca să facă faţă acestei încercări.

— Dacă-i adevărat, nu e vina mea.

— Sunt lămurit. Ştiu când a început şi mai ştiu şi a cui e vina că situaţia a continuat până în ziua de azi.

— A mea?

— A mea. Şi a tuturor. Dar în primul rând a mea, pentru că mi-am dat seama ce se întâmplă cu tine şi n-am intervenit deloc. Până astăzi.

— Iar astăzi vrei să mă ţii departe de singurul lucru care are importanţă pentru mine şi pentru viaţa mea! îţi mulţumesc mult pentru compasiune.

El dădu solemn din cap, ca şi cum ar fi acceptat şi aprobat recunoştinţa exprimată ironic.

— Novinha, într-un fel, nici nu contează că vina nu-ţi aparţine. Milagre este o comunitate, şi fie că te-a tratat nedrept, fie că nu, ea trebuie să acţioneze totuşi la fel ca oricare alta şi să asigure fericirea pentru toţi membrii ei.

— Asta însemnând toată lumea de pe Lusitania în afară de mine — eu şi purceluşii.

— Xenobiologul este foarte important pentru o colonie, îndeosebi pentru una ca a noastră, înconjurată de o barieră care ne limitează pentru totdeauna dezvoltarea. Xenobiologul nostru trebuie să găsească modalităţi de a obţine mai multe proteine şi carbohidraţi la hectar, ceea ce înseamnă adaptarea grâului şi porumbului creat pe Pământ pentru a utiliza…

— Pentru a utiliza la maximum substanţele nutritive existente în mediul lusitan. Crezi că mi-am pus în minte să susţin examenul fără să ştiu care va fi scopul muncii mele de o viaţă?

— Munca ta de o viaţă va fi să te dăruieşti ideii de a îmbunătăţi traiul oamenilor pe care-i dispreţuieşti.

Abia acum înţelese Novinha capcana pe care i-o întinsese Pipo. Prea târziu, arcul fusese eliberat.

— Deci crezi că un xenobiolog nu-şi poate desfăşura munca decât dacă-i iubeşte pe oamenii care folosesc roadele activităţii lui.

— Nu-mi pasă dacă ne iubeşti ori nu. Eu trebuie să ştiu ce vrei cu adevărat. De ce pui atâta pasiune în hotărârea ta.

— Chestiune de psihologie. Părinţii mei au murit făcând munca asta, aşa că eu încerc să preiau rolurile lor.

— Poate că da, încuviinţă Pipo. Sau poate că nu. Ceea ce vreau eu să ştiu, Novinha, ceea ce trebuie să aflu înainte de a-ţi permite să dai testul, e comunitatea din care faci parte.

— Singur ai spus-o! Nu aparţin nici uneia.

— Imposibil. Orice persoană este definită de comunităţi cărora le aparţine precum şi de cele la care nu aderă. Eu sunt asta şi asta, dar în mod sigur nu sunt aceea sau cealaltă. Toate definiţiile tale au o conotaţie negativă. Aş putea face o listă nesfârşită cu ceea ce nu eşti. Însă o persoană care crede cu adevărat că nu aparţine nici unei comunităţi ajunge în mod invariabil să se ucidă pe sine, fie trupeşte, fie abandonându-şi identitatea şi pierzându-şi minţile.

— Aşa sunt eu, nebună până în străfunduri.

— Nu-i vorba de asta. Eşti animată de un sentiment înfricoşător al motivaţiei. Dacă dai testul, sigur îl vei lua. Dar înainte de a te lăsa să-l dai, trebuie să ştiu: cine vei deveni după ce-l iei? În ce crezi, unde ţi-e locul, la ce ţii, ce iubeşti?

— Nimic pe lumea asta sau pe cealaltă.

— Nu te cred.

— În lumea asta n-am întâlnit niciodată pe cineva bun, bărbat sau femeie, în afară de părinţii mei, iar ei sunt morţi! Şi nici măcar ei — nimeni nu înţelege nimic.

— Doar tu.

— Sunt parte din tot şi din nimic, nu-i aşa? Dar nimeni nu-i înţelege pe ceilalţi, nici măcar tu, care pretinzi că eşti atât de înţelept şi plin de compasiune, dar nu reuşeşti decât să mă faci să plâng, pentru că ai puterea de a mă împiedica să fac ce vreau.

— Adică xenobiologie.

— Exact! Asta nu-i decât o parte.

— Şi care-i restul?

— Ceea ce eşti, ceea ce faci. Numai că tu faci totul anapoda, procedezi în mod stupid.

— Xenobiolog şi xenolog.

— S-a comis o greşeală stupidă când s-a creat o nouă ştiinţă pentru studierea purceluşilor. O adunătură de antropologi bătrâni şi plictisiţi care şi-au pus pălării noi şi s-au autointitulat xenologi. Dar nu-i poţi înţelege pe purceluşi doar urmărind comportamentul lor! Sunt rezultatul unei evoluţii diferite. Trebuie să le înţelegi genele, ce se petrece înăuntrul celulelor. Şi celulele celorlalte animale, pentru că ei nu pot fi studiaţi separat, nimic nu trăieşte izolat de restul…

„Nu-mi ţine o prelegere”, se gândi Pipo. „Spune-mi ce simţi.” Şi pentru a-i provoca o emoţie, şopti:

— În afară de tine.

Reuşi. Din rece şi dispreţuitoare, Novinha deveni înfocată şi defensivă.

— Niciodată nu-i vei înţelege! Însă eu da!

— Ce-ţi pasă ţie de ei? Ce înseamnă purceluşii pentru tine?

— N-o să pricepi nicicând. Eşti un bun catolic. Rosti cuvântul cu dispreţ. E vorba de o carte care se află la index.

Chipul lui Pipo se lumină brusc.

— Matca şi Hegemonul.

— Oricare ar fi fost el, cel care şi-a spus Vorbitor în numele Morţilor a trăit acum trei mii de ani. Dar i-a înţeles pe Gândaci! I-am exterminat, singura specie extraterestră pe care am întâlnit-o, i-am ucis pe toţi, însă el a înţeles.

— Iar tu ai vrea să scrii o istorie despre pequeninos, aşa cum el a scris una despre Gândaci.

— După cum vorbeşti, vrei să mă convingi că-i la fel de uşor ca atunci când redactezi o lucrare savantă. Nu ştii ce a însemnat să scrie „Matca şi Hegemonul”. Ce tortură pentru el — să se imagineze trăind în mintea unei fiinţe extraterestre — şi să revină cu sufletul plin de dragoste pentru marea creaţie pe care a distrus-o. A trăit în aceeaşi perioadă cu cea mai cumplită fiinţă umană care a existat vreodată, Săvârşitorul Xenocidului, cel care a nimicit Gândacii; şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă să repare fapta Săvârşitorului. Vorbind în numele Morţilor, a încercat să învie morţii…

— Dar n-a reuşit.

— Ba da! I-a făcut să trăiască din nou — ai şti dacă ai fi citit cartea! Despre Isus nu ştiu, îl ascult pe episcopul Peregrino şi nu cred că preoţimea are măcar puterea de a transforma anafura în carne sau de a obţine iertare pentru vreun păcat infim. Dar el a reuşit să readucă Matca la viaţă.

— Şi atunci unde e?

— Aici! În mine!

El dădu aprobator din cap.

— Şi mai sălăşluieşte cineva în tine. Mărturisitorul pentru Morţi. Asta vrei să devii de fapt.

— E unica poveste adevărată pe care am auzit-o vreodată, spuse ea. Singura la care ţin. Asta voiai să auzi? Că sunt o eretică? Şi că munca mea de o viaţă va însemna să adaug la Indexul de adevăruri o altă carte care le va fi interzisă bunilor catolici?