Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Abia aştept să citesc cartea pe care Demostene o va scrie despre istoria Lusitaniei. Jane descoperise adevărata identitate a lui Demostene în cadrul operaţiunii de demascare a originalului Vorbitor în numele Morţilor.

— Valentine nu mă va însoţi, spuse Ender.

— Dar e sora ta.

Ender zâmbi. În ciuda necuprinsei ei înţelepciuni, Jane nu putea înţelege legăturile de sânge. Deşi fusese creată de oameni şi gândea despre sine în termeni umani, ea nu avea nimic biologic în alcătuire. Învăţase pe de rost problemele genetice; nu putea simţi dorinţele şi imperativele pe care fiinţele umane le aveau în comun cu alte creaturi — „e sora mea, dar casa ei rămâne Trondheim”.

— S-a opus plecării şi cu alte prilejuri.

— De astă dată nici n-am s-o invit să meargă cu mine. În nici un caz acum, când aşteaptă un copil şi când e atât de fericită în Reykjavik. Aici o iubesc toţi ca profesoară şi nimeni nu bănuieşte că, de fapt, ea este legendarul Demostene. Tot aici soţul ei, Jakt, deţine o sută de vase de pescuit şi stăpâneşte fiordurile. Fiecare zi îi este plină de conversaţii sclipitoare sau de primejdia şi măreţia mării presărate cu sloiuri strălucitoare şi niciodată nu va accepta să părăsească acest loc. Şi nici nu va înţelege de ce trebuie să plec eu.

Şi gândindu-se s-o părăsească pe Valentine, Săvârşitorul şovăi puţin în faţa hotărârii de a pleca spre Lusitania. Mai fusese separat de sora lui o singură dată, când era copil, şi resimţise profund anii de prietenie care îi fuseseră furaţi. Putea s-o părăsească acum din nou, după aproape douăzeci de ani neîntrerupţi petrecuţi împreună? De data asta nu mai exista cale de întoarcere. Cât va călători spre Lusitania, Valentine va îmbătrâni cu douăzeci şi doi de ani; va avea în jur de optzeci de ani dacă lui îi vor trebui alţi douăzeci şi doi ca să se întoarcă la ea.

„Nici ţie nu-ţi va fi uşor. Şi tu va trebui să plăteşti un preţ.”

„Nu mă persifla”, spuse Săvârşitorul în gând. „Am tot dreptul să regret.”

„Ea e cealaltă jumătate a eului tău. Chiar o vei părăsi de dragul nostru?”

Vocea care îi răsuna în minte era a mătcii. Bineînţeles că ea vedea lucrurile din aceeaşi perspectivă, după cum ştia la fel de bine ce hotărâse el. Săvârşitorul gândi câteva cuvinte pentru ea: „O voi părăsi, dar nu pentru tine. Nu putem fi siguri că asta îţi va aduce binele. S-ar putea să trăim alte momente de dezamăgire, ca şi pe Trondheim.”

„Lusitania e tot ce ne trebuie. Situată la o distanţă sigură de fiinţele umane.”

„Dar ea aparţine şi altora. Nu voi distruge purceluşii doar pentru a răscumpăra nimicirea neamului tău.”

„Nu vor suferi din pricina noastră; n-o să le facem nici un rău. Sunt sigură că de-acum, după trecerea atâtor ani, ne cunoşti.”

„Ştiu doar ceea ce mi-ai spus.”

„Noi nu minţim. Ţi-am dezvăluit toate amintirile noastre, tot ce aveam în suflet.”

„Ştiu că aţi putea trăi în pace cu ei, dar ei sunt în stare să vieţuiască paşnic cu voi?”

„Du-ne acolo. Am aşteptat atât de mult.”

Săvârşitorul ridică o geantă zdrenţuită care stătea desfăcută într-un colţ. În ea ar fi încăput adevărata lui avere: un schimb de haine. Toate celelalte lucruri din cameră erau daruri din partea oamenilor cărora le mărturisise, ca semn de preţuire pentru el, pentru menirea lui sau pentru adevăr, n-ar fi putut explica exact motivele. La plecare le va lăsa aici. Nu avea loc în geantă pentru ele.

O deschise, scoase un prosop înfăşurat şi-l desfăcu. Înăuntru se găsea forma fibroasă şi grosolană a unei gogoşi mari, cu lungimea de paisprezece centimetri.

„Da, priveşte-ne.”

Găsise gogoaşa aşteptându-l atunci când sosise pe o lume ce aparţinuse Gândacilor, pentru a conduce prima colonie umană. Presimţind că vor pieri ucişi de Săvârşitor, ştiind că e un duşman de neînvins, Gândacii sculptaseră peisajul într-un model care să aibă semnificaţie doar pentru el, tocmai pentru că fusese împrumutat din visurile lui. Neputincioasă dar conştientă, matca îl aşteptase într-un turn unde cândva, într-unul din visurile lui, găsise un duşman.

— Ai aşteptat mai mult până să te găsesc decât aceşti câţiva ani cât ai stat ascunsă în spatele oglinzii, spuse el cu voce tare.

„Câţiva ani? Desigur, cu mintea ta care gândeşte secvenţial nu bagi de seamă trecerea timpului, mai ales atunci când călătoreşti cu o viteză atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e atât de apropiată de cea a luminii. Dar noi simţim. Gândirea noastră e instantanee; şi atunci lumina abia se târâie pe lângă noi, ca mercurul pe un geam rece. Am trăit fiecare clipă ce s-a scurs în aceşti trei mii de ani.”

— Am găsit vreun loc în care să fiţi în siguranţă?

„Avem zece mii de ouă fertile care aşteaptă să capete viaţă.”

— Poate că Lusitania va fi acel loc, încă nu ştiu.

„Lasă-ne să trăim din nou.”

— Încerc. De ce crezi că am rătăcit de la o lume la alta vreme de atâţia ani, dacă nu pentru a căuta un loc pentru voi?

„Mai iute mai iute mai iute mai iute.”

„Trebuie să găsesc un loc unde să nu vă ucidem din nou în clipa în care veţi apărea. Încă bântuiţi prea multe vise ale oamenilor. Nu chiar toţi oamenii au crezut în cartea mea. S-ar putea să condamne Xenocidul, dar ar fi în stare să-l repete.”

„De când existăm, în afară de noi înşine, tu eşti prima fiinţă pe care am înţeles-o. N-a trebuit niciodată să-i înţelegem pe alţii, fiindcă am înţeles întotdeauna. Acum, când suntem doar entitatea aceasta, tu ai devenit ochi, braţe şi picioare pentru noi. Iartă-ne dacă nu mai avem răbdare.”

El râse. „ Eu să vă iert pe voi.”

„Neamul tău e nesăbuit. Noi cunoaştem adevărul. Ştiu cine ne-a ucis, şi n-ai fost tu acela.”

„Ba eu am fost.”

„Ai fost o unealtă.”

„Ba eu.”

„Te iertăm.”

„Voi putea fi iertat doar atunci când veţi păşi din nou pe suprafaţa unei lumi.”

Astăzi am dat de înţeles că Libo mi-e fiu. Doar Coajă m-a auzit spunând asta, dar în mai puţin de o oră, evident, că vestea era cunoscută tuturor. S-au strâns în jurul meu şi l-au convins pe Selvagem să mă întrebe dacă era adevărat, dacă devenisem „deja” părinte. Apoi Selvagem ne-a cerut mie şi lui Libo să ne împreunăm mâinile; dintr-un impuls ce mi-a rămas nelămurit, l-am strâns în braţe pe Libo, iar ei au scos nişte sunete de uimire şi, cred eu, de respect. Am simţit că din clipa aceea prestigiul meu în rândul lor crescuse nemăsurat.

Concluzia este inevitabilă. Pequeninos pe care i-am cunoscut până acum nu constituie întreaga comunitate şi nici măcar pe aceea a masculilor reprezentativi. Sunt fie tineri, fie burlaci în vârstă. Absolut nici unul dintre ei nu a zămislit copii. Şl nici nu s-au împerecheat aşa cum înţelegem noi noţiunea.

N-am auzit încă să existe vreo societate de primate în care grupuri de indivizi fără pereche să fie altceva decât proscrişi, adică lipsiţi de putere şi prestigiu. Nici nu mă miră că vorbesc despre femele cu un amestec atât de ciudat de veneraţie şi dispreţ, acum neîndrăznind să ia o hotărâre fără consimţământul lor, iar o clipă mai târziu spunându-ne că, fiind varelse, femelele sunt prea proaste ca să înţeleagă ceva. Până azi am interpretat afirmaţiile lor la nivelul cuvintelor, ceea ce m-a făcut să-mi imaginez că femelele lor nu sunt fiinţe înzestrate cu raţiune, ci formează o turmă de scroafe care n-au apucat încă să se ridice în două picioare. Mi-am închipuit că s-ar putea ca masculii să le ceară părerea aşa cum o cer copacilor, folosind grohăielile drept mijloace de a simţi răspunsurile, la fel ca şi datul în bobi sau ghicirea viitorului în măruntaiele animalelor.