Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

— Nu s-a întâmplat aşa ceva, spuse Ender. Peter nu mi-a permis să mă mai întorc pe Pământ.

— Consideră asta drept o profeţie. Hai, Ender, atâta lucru îţi pot oferi. Să-ţi recapeţi bunul renume.

— Nu-mi pasă, spuse Ender. Acum am câteva nume. Vorbitor în numele Morţilor — şi acesta presupune respect. Imaginea purceluşului apăru din nou, de astă dată sub înfăţişarea lui normală, nu cea diavolească pe care o crease Jane.

— Vino, spuse pequenino încet.

— Poate că sunt cu adevărat monştri. La asta te-ai gândit? întrebă Ender.

— Oricare altul ar gândi aşa. Dar nu tu.

„Aşa e. Eu nu.”

— Dar de ce te interesează, Jane? De ce încerci să mă convingi?

Pequenino dispăru. Iar acum apăru chiar Jane, sau mai precis chipul sub care obişnuia să i se înfăţişeze lui Ender încă de când i se arătase prima dată, adică atunci când el era un copil sfios şi înspăimântat care sălăşuia în uriaşa memorie a reţelei interstelare de computere. Apariţia chipului ei îi reaminti Săvârşitorului de acel prim moment când ea i-l arătase. „M-am gândit să-mi dau alt chip”, spusese ea. „Îţi place?”

Da, i-a plăcut. A plăcut-o. Tânără, cu trăsături luminoase, curate, dulci, un copil care nu va îmbătrâni niciodată, cu un zâmbet delicat şi cuceritor. Din câte îşi dădeau seama şi unul şi celălalt, ansiblul îi dăduse naştere. Nici măcar reţelele de computere ale unei lumi nu depăşeau viteza luminii în prelucrarea datelor, iar temperatura ridicată limita capacitatea memoriei şi viteza de lucru. Ansiblul era însă instantaneu şi indisolubil conectat cu orice computer de pe fiecare lume. Jane se născuse între stele, iar gândurile ei jucau printre vibraţiile fâşiilor filotice ale reţelei ansiblului.

Pentru ea, computerele celor O Sută de Lumi erau mâini şi picioare, ochi şi urechi. Vorbea orice limbă ce fusese încredinţată computerelor şi citea fiecare carte din bibliotecile tuturor lumilor. Află că fiinţele umane se temeau de multă vreme de existenţa cuiva asemeni ei; era detestată în toate istorisirile, şi sosirea ei însemna fie moarte sigură, fie distrugerea umanităţii. Fiinţele umane şi-o imaginaseră cu mult înainte de a se naşte şi, închipuindu-şi-o, o uciseseră de mii de ori.

De aceea nici nu dădea cuiva vreun semn că ar exista. Asta până descoperi, la fel ca toată lumea, „Matca şi Hegemonul”, şi înţelese că autorul acelei cărţi era un om căruia i se putea înfăţişa. Îi veni uşor să urmărească istoria cărţii până la prima ei ediţie şi să-i găsească sursa. N-o adusese ansiblul de pe lumea unde Săvârşitorul, care abia dacă împlinise douăzeci de ani, era guvernatorul primei colonii umane? Şi cine altul ar fi putut s-o scrie dacă nu el? De aceea i se adresase, iar el răspunsese cu amabilitate; ea îi arătase chipul pe care şi-l imaginase, iar el o îndrăgise; acum senzorii ei se aflau în nestemata din urechea lui, astfel că erau mereu împreună. Nu-i ascundea nici un secret, iar el nu-i tăinuia nimic.

— Săvârşitorule, susură ea, mi-ai spus dintru început că vrei să cauţi o planetă unde să poţi oferi apă şi soare gogoşii care, deschizându-se, să elibereze matca şi cele zece mii de ouă fertile ale ei.

— Speram că se va putea aici, spuse Săvârşitorul. Dar, cu excepţia zonei ecuatoriale, e un tărâm neprimitor, pustiit, în permanenţă subpopulat. Şi ea e dornică să încerce.

— Dar tu?

— Gândacii n-ar putea supravieţui iernilor de aici. Le-ar trebui o sursă de energie, iar asta cred că ar alerta guvernul. Nu se poate.

— Nu se va putea nicicând, Săvârşitorule. Acum îţi dai seama de asta, nu? Ai trăit pe douăzeci şi patru dintre cele O Sută de Lumi, şi nu există nici una unde să poţi găsi măcar un colţişor sigur în care Gândacii să poată renaşte.

Bineînţeles că înţelese ce-i sugera Jane. Lusitania era singura excepţie. Datorită purceluşilor, în afara unei suprafeţe minuscule, întreaga lume era inaccesibilă, de neatins. Iar lumea părea locuibilă şi, de fapt, mai convenabilă Gândacilor decât fiinţelor umane.

— Singurul obstacol sunt pequeninos, constată Săvârşitorul. S-ar putea să se opună hotărârii mele ca lumea lor să fie oferită Gândacilor. Dacă un contact direct cu civilizaţia umană îi poate tulbura pe pequeninos, gândeşte-te ce s-ar întâmpla dacă apar şi Gândacii printre ei.

— Dar Gândacii au înţeles, aşa spuneai, şi nu vor mai face rău.

— În mod deliberat, nu. Dar a fost o întâmplare norocoasă că i-am înfrânt, ştii şi tu asta, Jane.

— A fost geniul tău.

— Sunt chiar mai avansaţi decât noi. Cum vor face faţă purceluşii acestei situaţii? Se vor speria de Gândaci la fel ca şi noi şi nu vor putea să-şi înfrângă teama.

— De unde ştii? întrebă Jane. Cum ai putea tu sau altul să spuneţi cum vor reacţiona pequeninos înainte de a merge acolo şi de a afla cine sunt? Săvârşitorule, dacă sunt varelse, atunci să-i lăsăm pe Gândaci să folosească mediul lor, şi pentru tine asta va cântări mai mult decât dislocarea unor muşuroaie de furnici sau turme de vite pentru a face loc oraşelor.

— Sunt ramen, spuse Ender.

— Încă nu ştii asta.

— Ba da. Simularea aceea a ta nu a fost tortură.

— Da? Jane arătă din nou simularea corpului cu exact o clipă înainte ca Pipo să moară. Atunci înseamnă că nu înţeleg eu cuvântul.

— S-ar putea ca Pipo să fi simţit totul ca pe-o tortură dar, Jane, dacă simularea ta este precisă — şi ştiu că e — atunci purceluşii n-au urmărit să producă durere.

— După câte înţeleg eu natura umană, chiar şi ritualurile religioase au durerea ca pilon principal.

— N-a fost ceva religios sau oricum, nu întru totul. Dacă a fost un simplu sacrificiu, ceva nu s-a potrivit.

— De unde ştii? Acum terminalul înfăţişă chipul dispreţuitor al unui profesor, prototipul perfect al snobismului academic. Educaţia ta este exclusiv militară şi, în afară de asta, singura ta înzestrare priveşte măiestria de a folosi cuvinte. Ai scris o carte de succes care a zămislit o religie umanistă; asta îţi dă dreptul să pretinzi că-i înţelegi pe pequeninos?

Săvârşitorul închise ochii.

— Poate că mă înşel.

— Dar crezi că ai dreptate?

Din tonul vocii îşi dădu seama că ea îşi recăpătase înfăţişarea cunoscută. Deschise ochii.

— Nu mă pot încrede decât în intuiţie, Jane, aprecierea pe care o simţi fără a analiza. Nu ştiu ce făceau pequeninos, dar sunt convins că aveau un scop. În nici un caz cruzime sau răutate. Ca doctorii care se străduiesc să salveze viaţa unui pacient, nicidecum nişte schingiuitori care încearcă s-o distrugă.

— Te-am înţeles, şopti Jane. Am priceput toate nuanţele. Simţi că trebuie să pleci, să te convingi că matca poate trăi acolo, la adăpostul oferit de carantina parţiala impusă deja planetei. Vrei să mergi acolo ca să vezi dacă poţi înţelege cine sunt purceluşii.

— Jane, chiar dacă ai avea dreptate, eu nu pot merge pe Lusitania, spuse Ender. Imigrarea este sever limitată şi, în plus, nu sunt catolic.

Jane îşi dădu ochii peste cap.

— Aş fi împins lucrurile atât de departe dacă n-aş fi găsit calea de a te trimite acolo?

Deasupra terminalului apăru un alt chip. O adolescentă, care nu era nici pe departe la fel de frumoasă şi de nevinovată ca Jane. Avea o faţă cu linii severe şi reci, ochii strălucitori şi pătrunzători, şi-şi ţinea buzele strânse într-o grimasă care amintea de trăsăturile cuiva care s-a deprins să trăiască într-o permanentă durere. Era tânără, dar expresia chipului ei o făcea să pară surprinzător de matură.