Orson Card - Vorbitor în numele morţilor

Acum, totuşi, înţeleg că femelele sunt probabil la fel de inteligente ca şi masculii, nefiind nicidecum varelse. Declaraţiile negative ale masculilor îşi au originea în incapacitatea lor de a-şi accepta condiţia de burlaci excluşi din procesul de reproducere şi din structurile de putere ale tribului. Pequeninos au fost aproape la fel de precauţi ca şi noi — nu ne-au permis să întâlnim femelele sau masculii care deţin o putere reală. Am crezut că explorăm miezul societăţii pequenino. De fapt figurativ vorbind, trebuie că deocamdată bâjbâim la periferia lor genetică, printre masculii ale căror gene nu au fost considerate potrivite pentru a ajuta la perpetuarea tribului.

Şi, cu toate acestea, nu cred că lucrurile stau astfel. Toţi pequeninos pe care i-am cunoscut sunt isteţi, inteligenţi şi capabili să înveţe repede. Atât de iuţi, încât întâmplarea face că i-am învăţat mai multe despre societatea umană decât am aflat eu despre a lor după ani întregi de încercări. Dacă aceştia sunt rebuturile, atunci mai pot spera că într-o bună zi mă vor considera demn de a le întâlni soţiile şi „taţii”.

Până atunci însă nu mă pot lăuda cu nimic din toate astea întrucât, cu sau fără voia mea, mi-e limpede că am încălcat regulile. Nu mai vorbesc de faptul că nimeni n-ar fi reuşit să-i împiedice pe pequeninos să afle o serie de lucruri despre noi. Mai trebuie să adaug că regulile sunt prosteşti şi contraproductive. Le-am încălcat şi dacă se va afla asta, mi se va interzice să mai iau legătura cu pequeninos, ceea ce ar avea un efect şi mai nefast decât limitarea drastică a contactelor pe care le putem menţine în prezent. Prin urmare, sunt obligat să apelez la înşelătorii şi subterfugii caraghioase, cu alte cuvinte să plasez şi să blochez notiţele de faţă în fişierele personale ale lui Libo, unde nici măcar iubita mea soţie nu s-ar gândi să le caute. Aici se află informaţia vitală că toţi pequeninos pe care i-am studiat sunt burlaci şi, din cauza reglementărilor, nu îndrăznesc să-i anunţ pe xenologii framling despre asta. Olha bem, gente, aqui está: A ciência, o bicho que se devora a si mesma! (Vegheaţi cu luare aminte, prieteni, acesta-i adevărul: Ştiinţa e dihania mică şi urâtă care se autodevoră. )

Pântecul Valentinei era umflat şi rigid şi mai rămăsese o lună până când avea să i se nască fiica. Fiind atât de mare şi greoaie, orice mişcare devenise o povară. Înainte vreme, atunci când se pregătea să ducă un grup de studenţi la istorie într-un söndring, reuşea întotdeauna să se ocupe singură de încărcarea ambarcaţiunii. Acum însă trebuia să se încreadă cu totul în marinarii soţului ei, şi nici măcar nu putea să facă naveta între chei şi magazii — căpitanul supraveghea operaţiunile de stivuire şi de echilibrare a navei. O făcea cu pricepere, desigur — oare nu căpitanul Rãv fusese cel care o învăţase pe ea atunci când navigase pentru prima oară? —, dar Valentinei nu-i plăcea să i se dea cu forţa un rol sedentar.

Era cel de-al cincilea söndring al ei; primul prilejuise întâlnirea ei cu Jakt. Nu se gândea la căsătorie. Trondheim era una dintre zecile de lumi pe care le vizitase însoţindu-i în peregrinările lui pe fratele ei mai tânăr. Preda, studia, şi după patru sau cinci luni scria un eseu lung pe teme istorice, îl publica sub pseudonimul Demostene şi apoi se odihnea şi se distra până când Ender accepta invitaţia de a merge în alt loc pentru a mărturisi. De obicei, munca lor se împletea perfect — el era chemat să rostească moartea unei persoane importante, a cărei viaţă avea să devină mai târziu punctul central al eseului ei. Pentru ei era un joc să se dea drept profesori de o disciplină sau alta când, de fapt, amândoi făureau şi transformau identitatea lumii, întrucât eseul lui Demostene era întotdeauna considerat definitiv.

O vreme crezuse că până la urmă cineva îşi va da seama că Demostene scria eseuri care urmăreau în mod suspect itinerariul ei, şi o va da în vileag. Dar curând înţelesese că în jurul lui Demostene se ţesuse o întreagă mitologie, la fel ca în cazul Vorbitorilor, doar că mai puţin densă. Oamenii bănuiau că Demostene nu era o singură persoană. Ba mai mult, fiecare eseu conceput de Demostene era considerat opera unui geniu care scria independent şi încerca să publice sub auspiciile acestuia; unii îşi imaginau chiar că, în mod automat, computerul prezenta lucrarea unui comitet necunoscut de străluciţi istorici ai secolului, care hotărau dacă era demnă de acest nume. N-avea nici o importanţă că nimeni nu cunoscuse vreodată un erudit căruia să-i fi fost arătată o asemenea lucrare. În fiecare an se înregistrau sute de eseuri în „stilul Demostene”; computerul le respingea automat pe cele care nu erau scrise de adevăratul Demostene; cu toate acestea, mulţi se încăpăţânau să creadă cu tot dinadinsul că nu era posibilă existenţa unei persoane care să se numească Valentine. La urma urmelor, Demostene debutase ca orator în reţelele de computere ale Pământului pe vremea când se purtau Războaiele cu Gândacii, adică în urmă cu trei mii de ani. Nu putea fi vorba şi în prezent de aceeaşi persoană.

„Şi e adevărat”, gândea Valentine. „De la o carte la alta nici eu nu rămân aceeaşi, fiindcă fiecare lume îmi schimbă întrucâtva existenţa, chiar pe măsură ce îi scriu istoria. Iar lumea asta mă transformă cel mai mult.”

Îi displăcea gândirea luterană, îndeosebi facţiunea aşa-zis calvinistă, care pătrundea peste tot şi părea să posede răspuns la orice întrebări, chiar şi la cele ce nu fuseseră puse. De aceea îi încolţise în minte ideea de a forma un grup de studenţi mai deosebiţi din ultimul an şi de a pleca împreună cu ei din Reykjavik spre Insulele Verii, un lanţ ecuatorial unde skrika veneau să se reproducă în cursul primăverii, iar stolurile de halkig se lăsau cuprinse de frenezia forţei reproductive. Ideea ei era de a destrăma şabloanele absurdităţilor intelectuale, inevitabil prezente în orice universitate. Studenţii urmau să se hrănească doar cu havregrin care creştea năvalnic în văile adăpostite şi cu halkig, atât cât vor avea curajul şi inima să ucidă singuri. Dacă alimentaţia zilnică trebuia să depindă de propria lor trudă, atunci se va schimba şi atitudinea lor faţă de evenimentele care aveau greutate sau nu în istorie.

Conducerea universităţii aprobase cam în silă; Valentine îşi folosi propriile fonduri pentru a închiria o navă de la Jakt, care devenise recent şeful uneia dintre numeroasele familii care vânau skrika. Acesta nutrea un dispreţ tipic marinăresc faţă de cei cu studii universitare, numindu-i pe faţa skräddare şi spunând vorbe chiar mai grele atunci când erau absenţi. O avertiză pe Valentine că tot el va trebui să vină peste mai puţin de o săptămână pentru a-i salva pe studenţii ei morţi de foame. Dar Valentine şi „naufragiaţii” ei, cum le plăcea acestora să se autointituleze, rezistaseră toată perioada, ba chiar le mersese totul din plin, construind ceva ce aducea cu un sat şi trăind bucuria efervescentă a gândirii creatoare şi descătuşate, care la întoarcere dăduse naştere unei adevărate cascade de articole dovedind calităţi desăvârşite şi intuiţie.

Evident, ca urmare a acestor rezultate, Valentine primea acum din Reykjavik sute de cereri pentru cele douăzeci de locuri în fiecare söndring pe care îl organiza în cursul verii. Pentru ea, Jakt era însă cu mult mai important. Nu avea o educaţie deosebită, dar era un cunoscător perfect al vieţii de pe Trondheim. Putea să navigheze pe marea de la ecuator fără să apeleze la hartă. Cunoştea rutele aisbergurilor şi zonele în care se îndeseau banchizele. Părea să ştie locurile unde se strângeau skrika pentru a dansa şi cum să-şi răspândească vânătorii pentru a ataca exemplarele de skrika pe neaşteptate atunci când părăseau marea, urcând pe ţărm. Vremea rea nu-l lua niciodată prin surprindere şi Valentine trăsese concluzia că nu exista vreo situaţie căreia Jakt să nu-i poată face faţă.