Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Existau nişte obiecte şi mai mari: o pereche de toroizi aurii, montaţi pe console înalte. Louis avu nevoie de câteva clipe pentru a vedea şi restul construcţiei.

Cablurile ce ieşeau din toroizi se răsfirau ca rădăcinile unei plante, îngustându-se spre capete, până ajungeau la dimensiunile unor sârme invizibile.

— Marcat. De fapt, construiesc noi motoare.

— Mă întreb dacă reţeaua de cabluri este o inovaţie, răspunse Ultimul. Înregistrările mele nu arată decât toroizi simpli.

— Interesantă idee — poate Constructorii Oraşului n-au luat decât toroizii. Acea reţea de cabluri ar fi fost stânjenitoare, dacă doreai să aterizezi cu o astronavă.

Fereastra cu imagini schimbătoare arăta gabia de la pupă a Patriarhului Ascuns ; apoi bucătăria şi cei doi Constructori ai Oraşului, cei trei copii ai lor. „Unde se ascunsese copilul mai mare”, se întrebă Louis, „de nu reuşise să-l întâlnească?” Acum, ieşeau cu toţii pe uşă. Apoi, reveniră zbenguindu-se, iar Bram era în mijlocul lor.

Protectorul îşi scoase costumul şi se întinse pe o banchetă. Harkabeeparolyn şi Kawaresksenjajok începură să-l maseze.

Oase şi încheieturi umflate, nici un pic de grăsime nicăieri.

— Arată ca un afurisit de schelet acum , spuse Louis. Nodurosul părea să fi adormit.

— Dacă Bram crede că este timp pentru aşa ceva, înseamnă că are dreptate. Ultimule, hai să-l scoatem pe Acolit din cutia aia şi să intru eu în locul lui.

Păpuşarul fluieră o fereastră.

— Louis, dispozitivele nanometrice încă repară leziunile de la şira spinării. Ar putea fi liber în câteva ore.

— Tanj!

— Îl mai lăsăm?

— Desigur!

Louis se ghemui pe patul de apă.

— Am să încerc să dorm puţin.

Louis se întinse încet. Durerea era un bun profesor. Totuşi, acum, se mişca cu mult mai uşor decât o făcuse în ultimele patru zile.

Medkitul îi oferise suplimente dietetice, dar îi şi luase durerea, picătură cu picătură. Louis se ridică şi se apropie de peretele din faţă.

Acolo: în sala de mese de pe Patriarhul Ascuns , Bram le vorbea Constructorilor Oraşului. Fereastrele-reţea funcţionau pe pereţi, iar una înfăţişa acelaşi lucru ca şi cea de-a doua…

Acolo: vasta lăţime a platformei astroportului. Motorul de pe Zidul de Margine dispăruse — pesemne, fusese terminat şi mutat undeva. Tot pe acolo trecu o imensă sanie plutitoare prevăzută cu schele turn şi manipulatoare stranii la colţuri. Un turn cu un decor spiralat… mai mult decât decor; se apleca în afară, asemeni unui tentacul de argint, iar vârful semăna cu o bifurcaţie infinită. Se încolăci peste carcasa unei astronave Constructorii Oraşului şi o ridică.

Dincolo de marginea platformei, se întindea un şir de inele verticale: calea de decelerare pentru navele ce soseau.

Acolo: imaginea difuză a căii de levitaţie magnetică şi stelele strălucind slab prin ea. „Probabil că Şoapta îşi pusese sania în mişcare,” presupuse Louis. Reuşise să atingă o viteză considerabilă, în timp ce el dormise. Trebuia să fi fost Şoapta; cine altcineva ar fi împrăştiat o reţea?

Acolo: mişcându-se lent, un firmament acoperit de stele, văzut prin reţeaua filigranată a căii de levitaţie magnetică, şi un mic cursor clipitor verde.

— Am găsit o astronavă, spuse Ultimul.

— Arată-mi-o!

Păpuşarul cântă şi fereastra oferi imaginea ceţoasă a unui obiect ce aducea mai mult a rangă decât a astronavă. Mici nave spaţiale cu aripi se înşirau de-a lungul ei, asemeni păduchilor de plante de-a lungul unei ramuri fără frunze. Către capăt, se zărea un imens colector conic şi/sau un tun cu plasmă peste el.

— O altă navă ARM, spuse Louis. Bună captură! Bram părăsi sala de mese.

Ultimul observă mişcare de-a lungul căii de levitaţie magnetică. Lansă un tril. Fereastra îşi schimbă sensul, pentru a arăta cealaltă latură a reţelei Şoaptei.

Asta nu era sania pe care o utilizase Şoapta. Era un vast plan întunecat. Cabluri se ridicau în bucle de diverse grosimi, desfăşurându-se asemeni arterelor, ajungând pretutindeni, chiar şi în afara imaginii. Un pilon zvelt se ridica din centru.

Balustrada Şoaptei se afla în zona celor mai înguste dintre bucle. Ea plutea în planul cel mai îndepărtat, agăţată de un cablu la fel de gros cât pumnul ei.

Părea o fantasmă, asemeni unei vechi coperţi de carte. Singurul obiect pe care Louis reuşi să-l recunoască era sudat chiar în spatele Şoaptei: discul de păşit al sondei de realimentare.

Louis înţelese că mintea lui începea s-o ia razna. Avea nevoie de micul dejun.

Muşchii spatelui, cei abdominali, tendonul genunchiului drept şi câţiva muşchi transversali protestară când se deplasă până la consola bucătăriei. Ridicarea unui Kzin, chiar şi a unuia nu pe deplin dezvoltat… „Aminteşte-ţi”, murmură el, „sunt un profesionist antrenat. Nu încerca asemenea ispravă în gravitaţia terestră.” Tastă o omletă asortată, papaia, grapefrut, pâine.

— Louis?

— Nimic. Este Acolitul gata să iasă? Ultimul privi monitorul.

— Da…

— Aşteaptă! Louis tastă un ordin. — Să-l calmăm cu o halcă de mamifer.

Acolitul se ridică rapid şi se trezi privind spre o halcă de antricoate de vită. O înşfăcă şi îl descoperi în spatele ei pe Ultimul.

— Generozitatea ta, ca gazdă, trebuie să fie legendară, spuse el şi începu să înfulece flămând.

— Tatăl tău a venit la noi ca ambasador, îi răspunse el. Te-a învăţat bine.

Acolitul îşi ciuli urechile, dar continuă să înfulece.

Păpuşarul îşi comandă un bol mare, plin cu diverse ierburi, dar folosi doar o gură pentru a mânca. Pentru informarea Acolitului, descrise morţile de pe calea de levitaţie magnetică, cântând după secvenţe vizuale pe care Louis le puncta, ici şi colo, cu comentarii. Păpuşarul nu reuşea să înţeleagă strategia. Un lucru pe care Kzinul nu-l auzise era faptul că Bram începuse să-şi trateze servitorii străini ca pe nişte prizonieri.

Acolitul aruncă o imitaţie albă de os alb în reciclator şi întrebă:

— Louis, tu eşti sănătos?

— Nu sunt pregătit să mai alerg din nou cu tine… nu încă.

— Ai făcut-o bine. Chiar dacă te-a costat… ai făcut-o bine… Cred că nervul principal al şirei spinării era rupt. Să te pun şi pe tine în autodoc?

— Nu, nu, nu, o s-o scot la capăt! Priveşte…

Şi bărbatul îşi îndreptă braţul spre fereastra-reţea, spre Şoapta ce plutea nemişcată deasupra unui câmp infinit de supraconductori. Mintea sa avusese ceva timp să digere puţin această imagine stranie, şi acum el se adresa atât Păpuşarului, cât şi Kzinului adolescent.

— Şoapta este în imponderabilitate. Asta înseamnă că privim la un vehicul ce se deplasează cu o mie două sute de kilometri pe secundă, spre sensul invers rotaţiei. Este un vehicul, chiar dacă se întinde pe toată lăţimea căii de levitaţie magnetică. Şaizeci de metri lăţime, iar lungimea poate şi mai mare… Acele bucle… Acolitule, erai în autodoc când Bram ne-a dat câteva informaţii. Ai acum în faţă o mică porţiune dintr-un colector de pe Zidul de Margine. Echipa lui Lovecraft are unul gata de plecare. Şoapta îl ţine drept garanţie.

Şoapta privi înapoi, direct în reţea. Bram trebuie să-i fi spus ce era.

Protectorul se materializă în cabină. Purta costumul presurizat al lui Louis, dar avea casca scoasă. Se uită la aliaţii săi, apoi la ferestre, pentru ca în cele din urmă să se îndrepte spre bucătărie.