Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Protectorul începu să soarbă dintr-un fruct zemos. Nările Kzinului se umflară, deşi Louis nu percepu nici un miros.

— Le poţi face pe toate astea aici! spuse el.

— Bram, trebuie să intru în cabina mea când va veni momentul decelerării sondei. Lasă-mă să mă duc de acum.

— Arată-mi cabina ta.

Ultimul slobozi un tril fluierat. Peretele despărţitor se dizolvă şi cu toţii aveau prilejul să privească în cabina Ultimului.

Lumina era galbenă cu umbre de portocaliu, doar decorul era verdele unei păduri infinite dintr-o zonă temperată. Nu existau colţuri sau muchii. Podeaua, pereţii, masa, dulapurile erau toate curbe.

— Las-o aşa, îl instrui Bram. Îmbăiază-te şi dormi. Dacă dansezi, dansează singur…

Ultimul pufni ca dintr-o duzină de cornuri.

— Dacă văd o hologramă acolo unde ar trebui să-l văd pe Ultimul, va trebui să acţionez. Vrei să mă simt în siguranţă, nu-i aşa?

Protectorul se opri cu genunchii îndoiţi deasupra blocului de granit. Îl ridică, se roti şi îl lăsă jos.

Oh !

Ultimul păşi pe locul abia eliberat şi apăru în partea cealaltă a peretelui despărţitor.

Contururile cabinei se modificau pe măsură ce se deplasa. O sferă apăru din podea, căpătând culoarea unei piersici. Ultimul păşi delicat înăuntru. Sfera continuă să crească, aidoma unei flori, până ce aproape se închise deasupra: o cadă de baie înaltă, foarte asemănătoare cu cele utilizate în oraşele lunare.

Probabil că Bram sesizase privirea absorbită a lui Louis.

— Ce te-a şocat, Louis?

Ceea ce îl şocase era faptul că Ultimul nu mai avea să-i fie de ajutor. Bram avusese mult prea mult timp la dispoziţie pentru a-l intimida pe Păpuşar.

— … Această imagine de interior…, răspunse Louis. Cum ţi se pare cabina Ultimului?

— Asemeni unui uter, cred.

— Ce-ai zice de interiorul unui animal?

— Jucăm un joc de cuvinte?

— Este o diferenţă. S-ar putea să conteze. Femelele Păpuşar nu au uter. Un… animal de pradă a evoluat într-un simbiont, cu atât de multă vreme în urmă, încât ei cred despre el că este o femelă Păpuşar, dar nu este aşa. Nessus are un ovipozitor. Bram, caută în înregistrările Ultimului şi vezi dacă are un fişier despre viespea săpător .

— Viespea săpător, marcat, spuse Bram. Avem aproape nouă ore de înregistrare. Trebuia să-mi ţii o lecţie despre Protectori.

— Putem merge să privim oasele? îl întrerupse pământeanul.

— Lecţia! spuse Bram. Louis cedă.

— Strămoşul nostru a fost un Prăsitor Pak. Cei din neamul Pak evoluaseră pe o planetă din apropierea centrului galactic, să spunem la o sută treizeci de mii de falani de aici, la viteza luminii. — Treizeci de mii de ani-lumină şi un pic , gândi el.

— Unii dintre ei au încercat să înfiinţeze o colonie pe planeta mea, pe Pământ, cu mult timp în urmă. Dar nu exista suficient taliu pentru a alimenta virusul ce creştea în rădăcinile galbene, virus care transforma un Prăsitor într-un Protector. Protectorii au murit. Probabil, mai întâi, au curăţat locul de câţiva prădători, pentru a le oferi Prăsitorilor suficient spaţiu pentru a se răspândi. Imaturii Pak, Prăsitorii, au evoluat singuri, exact cum au făcut-o şi aici. S-au răspândit pe suprafaţa Pământului din zona aterizării în Africa şi Asia.

— Astea-s speculaţii?

— Am găsit oase de Prăsitori Pak la Olduvai Gorge şi în alte locuri, preciză Louis. Există şi un Protector Pak mumifiat la Institutul Smithsonian. L-au dezgropat de sub un deşert de pe Marte. Eu unul nu l-am văzut niciodată. Chiar şi la vârsta mea nu poţi să faci chiar totul. Dar i-am studiat holograma la cursul de Biologie Generală.

— Cum de aţi dat de el?

— Venise să salveze vechea colonie. Este o relatare auzită, de la un Centurar care mâncase rădăcinile galbene, dar probabil că Ultimul are toate astea în memoria calculatorului. Componentele navei, povestea lui Brennan, disecţia mumiei, chimia…

— Să nu-l deranjăm pe Ultimul. Dar tu ai studiat această mumie?

— Da.

— Hai să ne uităm la oase.

Mâna nodurosului se lăsă grea ca un pumn de bile din marmură, cuprinzând încheietura lui Louis într-un cleşte irezistibil. Acolitul îi urmă, fără costum. Kzinii nu se temeau de mirosul arborelui vieţii. Louis se trezi păşind rapid spre scheletul ce se distingea în lumina amplificată a stelelor.

Bram îi puse faţă-n faţă şi le ordonă:

— Reacţionaţi!

Acolitul dădu ocol scheletului.

— A murit în luptă, murmură el, apropiindu-şi nasul de uneltele şi îmbrăcămintea împrăştiate ale lui Cronos.

Louis îşi plimba vârful degetelor peste marginile erodate, unde fuseseră rupte oasele. O fi ghicit Bram că mai fusese acolo înainte?

— Ei bine, spuse Louis, par a fi vechi de mii de falani .

— Aproape şapte mii, confirmă Bram.

— A fost bătut până la moarte. De tine?

— De mine şi Anne.

Acolitul se întoarse — urechile lui păreau încordate.

— Spune-ne povestea. V-a provocat aici?

— Nu, noi ne ascundeam existenţa.

— Cum l-aţi găsit? Si cum aţi reuşit să-l păcăliţi?

— Trebuia să vină. Noi îl aşteptam.

Kzinul aşteptă, dar Bram nu mai continuă, aşa că şi Louis interveni:

— Ar putea fi chiar un Protector Pak deformat. Totuşi, fălcile au fost ale unui sfărâmător de oase. Craniul nu are o proeminenţă frontală prea mare. Cred că spatele este prea lung pentru un exemplar standard de Pak. Bram, cred că aici avem un mâncător de cadavre.

Acolitul se apropie şi el să vadă despre ce vorbea Louis.

— Pe ce te bazezi? îl întrebă nodurosul.

— Pe fălcile construite să sfarme oase. Un prădător trebuie să aibă colţi cu care să sfâşie marile artere sau abdomenul. Trunchiul lung îl avantaja când avea de-a face cu mese dificile. Lipsa frunţii proeminente — ei bine, el ieşea afară numai noaptea, sau poate că avea sprâncene stufoase care-i asigurau umbrirea ochilor, dar…

— Putea fi un Protector din specia Oamenii Nopţii? îl întrerupse Acolitul.

Deformează craniul, umflă încheieturile… Louis clătină din cap.

— Am văzut un copil Demon în satul Ţesătorilor. Am văzut adulţii printre Ucigaşii Neînfricaţi de Vampiri şi, demult, mai mulţi adulţi în ferma de ciuperci de sub Oraşul Plutitor. Aş jura că toţi făceau parte din aceeaşi specie, dar astea nu le aparţin. În plus, Demonii de la ferma de ciuperci erau un pic mai înalţi decât mine. Acesta are cu un sfert de metru mai puţin. N-are dinţi, desigur, dar priveşte-i mâinile. Mâinile unui Demon sunt mai mari, mai groase, pot rupe orice. Mai mult, chiar, Acolitule, specia comună este identică pe o distanţă de peste trei sute de milioane de kilometri.

Acolitul privea şi nu spunea nimic. Arareori putea fi văzut un Kzin liniştit.

— Dar este evident, spuse Bram răbdător. Acesta este strămoşul speciilor care au devenit Oamenii Nopţii.

— Cronos? se miră pământeanul.

— Zeul precursor al Grecilor?

Louis era uimit şi nu se sfii să recunoască:

— Ai studiat ceva.

Tanj, aşa învăţase şi muzica!

— Păpuşarii sunt intriganţi, nu-i aşa? Ultimul are înregistrări cuprinzând sute de generaţii de literatură umană, istorie orală Kzinti, secvenţe cu sculpturi tactile Kdatlyno, chiar şi câteva povestiri de răzbunare Trinoc. Din secolele voastre nouăsprezece sau douăzeci, am văzut spectacole bazate pe Dracula lui Bram Stoker, inclusiv operele lui Fred Saberhagen şi Anne Rice. Dar de ce să-i dăm numele de „Cronos”? Acest individ nu putea să fie primul, Louis. Să încheg pentru tine un tablou difuz din cuvinte? Cu optzeci de mii de falani în urmă, a existat un Protector Pak mort. Trebuie să fi fost deja bătrân, de sute de falani . Din câte ştim, e posibil să fi participat la construirea Arcadei. Să-l numim pe acela Cronos. Vechii Oamenii Nopţii au venit şi i-au mâncat carnea. Dacă acea carne de Protector nu le-a declanşat procesul de transformare, atunci cu siguranţă i-au găsit rădăcinile galbene, pe care Protectorul le avea cu el. Ei au devenit astfel Protectori. Şi dacă fuseseră mai mulţi, curând trebuie să fi rămas doar unul.