Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Da, dar sonda îl implică pe Păpuşar, nu pe mine. M-am pregătit. Ultimule?

Îl ciopârţise pe Acolit destul de rău , gândi Louis . De ce coopera atunci puiul de Kzin ?

Ultimul nu spuse nimic.

Fiul lui Chmeee a venit la mine ca student . Bram avusese destul timp pentru a-l impresiona . Poate că am pierdut un student . Dacă aş fi ştiut , aş fi dorit respectul puiului …

Am concurat cu el şi l-am învins . Ha! Care este următorul pas?

— Harkabeeparolyn, ce ştiţi voi despre Protectori? întrebă Bram din nou.

Ea fusese profesor în Biblioteca Oraşului Plutitor, unde era student Kawaresksenjajok.

— Îmi amintesc imaginile armurilor colectate de pe o suprafaţă de zeci de mii de zile de mers în jurul nostru. Toate arătau foarte diferit, părând potrivite pentru diferite specii, dar toate aveau căşti cu creste şi încheieturi supradimensionate. Vechile poveşti fantastice vorbesc despre salvatori şi distrugători îngrozitori de privit, cu figuri asemeni armurilor, cu umeri mari, coate şi genunchi umflaţi. Nici un bărbat sau femeie nu putea lupta cu ei şi nici nu-i puteau tenta cu ceva. Bram, vrei să auzi aceste poveşti vechi?

— Când o să ştiu ce trebuie să aud, le voi învăţa, spuse Bram. Când întreb „Ce am uitat?” pot doar să sper că voi primi un răspuns util. Louis? Pământeanul ridică din umeri.

— Eu am rămas în urma voastră cu cel puţin doi falani .

Bram îi privi pe toţi. Figura sa împietrită nu afişa nici o expresie. Ultimul şi Constructorii Oraşului se uitau la el îngrijoraţi. Acolitul părea relaxat, poate chiar plictisit.

Bram ridică un scaun şi îl mută lângă o… structură scheletică dintr-un colţ nefolosit. Tuburi, domuri metalice şi sârme fuseseră fixate de un ax din lemn, într-o manieră nu prea utilă, dar nici chiar la întâmplare. Existaseră prea multe lucruri care îi abătuseră atenţia, dar abia acum îşi dădu seama de prezenţa ei. Louis ar fi zis că este o reprezentare sculpturală a unui capriciu vechi, ce nu avusese viaţă lungă. Structura respectivă poseda acel aspect de unitate estetică.

Dar Bram îl aşeză la locul potrivit, între genunchii săi, şi începu să-i ciupească corzile cu degetele…

— Ai terminat Recviemul de Mozart? întrebă Ultimul.

— O să vedem. Înregistrează.

Păpuşarul fluieră câteva comenzi pentru muzică programată spre ce-a de-a patra reţea. Louis ridică din sprâncene spre Harkabeeparolyn, care continua să stea pe genunchii săi. Acest nonsens le consuma timpul pe care l-ar fi putut petrece împreună… dar femeia îi şopti:

— Ascultă!

Degetele Protectorului învăluiră brusc instrumentul şi în aer explodă muzica.

Acolitul se îndreptă alene spre uşă şi dispăru.

Muzica se dovedea stranie, bogată şi precisă. Păpuşarul cânta acompaniamentul, dar Bram păstra structura muzicii. Louis nu-şi amintea unde mai auzise ceva asemănător.

Era muzică umană , ritmată, pentru nervi omeneşti. Nici un sunet imaginat de alieni nu ar fi acţionat astfel asupra sistemului său central. Simţea un optimism debordant… Un calm dumnezeiesc… dorinţe melancolice… puterea de a cuceri lumile, sau de a le muta din loc…

Ştia că muzica fusese creată de computere, nu produsă de unghiile picioarelor care loveau uşor suprafeţe tensionate sau plăci de bronz, unghii de mâini ciupind corzi, sau de o gură fără buze suflând într-un tub prevăzut cu găuri.

Îl excitase teribil şi, tanj, Harkabeeparolyn i se topise pe jumătate în poale. Ai avut dreptate , gândi el, dar nu ar fi întrerupt audiţia nici măcar pentru a rosti această şoaptă la urechea ei. În schimb, se lăsă pe spate şi permise vibraţiilor să-l inunde.

Când, în final, sunetele se topiră, rămase ca paralizat.

— Cred că o avem, decise Bram. Puse sculptura orchestrală alături. Ultimule, îţi mulţumesc. Louis, poţi să descrii efectele?

— Paralizante. Eu, ah… nu! Îmi pare rău, Bram, nu se poate transpune în cuvinte!

— Poate fi folosită ca un instrument de diplomaţie? Louis clătină din cap.

— Tanj dacă ştiu. Bram, te-ai gândit să montezi o reţea în craterul Pumnul-lui-Dumnezeu?

— De ce? Ah, ca să-l îndrept spre jos .

— Exact, spre jos şi în afară , pentru a obţine o vedere în planul Arcadei. Pumnul-lui-Dumnezeu este un con gol de dimensiunile unei luni — în fine, e uriaş, şi are o gaură în vârf. Ai putea monta acolo o fortăreaţă considerabilă, dacă ai putea s-o ancorezi în materialul de fundaţie al Lumii Inelare…

— Scrithul .

— Da, scrithul . Ar avea un volum cât o zecime din mărimea Centrului de Reparaţie şi ar fi cel puţin la fel de bine ascunsă.

— Să apăr suprafaţa Arcadei din interiorul Pumnului-lui-Dumnezeu?

Louis ezită.

— Sunt sigur că poţi să spionezi de acolo. Apărare? Orice inamic este îndemnat să creadă că se poate ascunde în umbra Lumii Inelare. Nu sunt sigur că te pot apăra de aceştia. Dacă lupţi de pe Zidul de Margine, rămâne aceeaşi problemă. Apărarea Antimeteoritică nu poate trage prin scrith , nu-i aşa?

— Nu putem să ne divizăm apărarea, decise Bram. Eu trebuie să comand Zidul de Margine, ca şi pe Protectorii de acolo. O să plasăm mâine la locul ei sonda de realimentare. Louis, când ţi-a venit această idee?

— Pur şi simplu, mi-a apărut deodată în minte. Poate că muzica m-a distras şi mintea a plecat fără mine.

— A mai ţâşnit şi altceva din creierul tău?

— Nu ştiu prea multe despre Protectori, spuse Louis. Există un schelet în încăperea Apărării Antimeteoritice. Nu m-ai lăsat să mă apropii, dar era vorba de un Protector, nu-i aşa?

— O să ţi-l arăt. Mâine, după ce plasăm sonda.

Vehiculul Oamenilor-Maşină devenise acum o sanie incontrolabilă, în timp ce cobora în viteză panta unui deal verde. Era o cursă de coşmar. Marginea săltată a plăcii le oferea crâmpeie mult mai depărtate şi mai înalte ale Muntelui Răsturnat. Louis remarcă o strălucire clipitoare deasupra liniei de zăpadă. Imperiul Oamenilor Nopţii ajunsese şi acolo.

Se dematerializară din lumina zilei, filtrată de nori, apărând în lumina roşiatică artificială a hangarului de pe Ac , de aici, făcură un nou salt, până în cabina echipajului, în timp ce o imagine a Zidului de Margine, culeasă de reţea, se detaşa în lumina aspră trimisă de soare în vid.

Bram sosi ultimul. Îşi aşeză sculptura orchestrală acolo unde Louis îşi aruncase componentele costumului său presurizat şi se îndreptă direct spre consola bucătăriei.

— Dă-ne ultimele date despre sondă, Ultimule!

Păpuşarul izbucni într-un cor orchestral. Ecuaţiile se scriau singure în aer, în simbolurile interplanetarei.

— Putem începe acum cu decelerarea la 2g. O s-o andocăm în cincisprezece ore şi jumătate.

— Mi-ai spus că sonda poate ajunge până la 10g?

— Prefer să am la dispoziţie o marjă de siguranţă.

— Ultimule, propulsorul sondei este o sursă de raze X, puternică şi uşor detectabilă. Să le oferim inamicilor un timp cât mai mic pentru a o depista şi a o doborî. Aştepţi, apoi decelerezi la 10g.

— La înălţime, evacuarea unui propulsor de fuziune devine mai strălucitoare şi, deci, mult mai detectabilă.

Bram tăcea.

— Aşteaptă, da, da. Deceleraţia la 10g începe peste şase ore. Andocarea în aproape nouă ore. Pot să mă întorc în cabina mea să mănânc, să mă îmbăiez, să dansez şi să dorm?