Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

Luminile Străzii Rampă ardeau prin ploaie, iar ei se îmbulzeau să coboare cât mai repede. Dedesubt era, de asemenea, lumină şi o îmbulzeală de coşmar. Lumina strălucea neîndurătoare pe imensa structură centrală, pe scenă şi în ferestre, pe apa curgătoare şi în tot spaţiul din jur. Cuibul din Umbră strălucea mai puternic decât ziua posomorâtă. Vampirii, prinşi în lumină, încercau să iasă afară. Cei ce se întorceau de la vânătoare, încercau să intre.

— De îndată ce s-a aprins lumina, strigă Silack, Vampirii au început să fugă în toate direcţiile. Douăzeci sau treizeci dintre ei hotărâseră că birourile erau peşteri. Este un spaţiu mare acolo, deasupra scenei, într-o parte, şi a tribunei, de cealaltă parte, ce face legătura cu birourile — Harpster a avut dreptate în această privinţă. Vampirii veneau spre mine din trei direcţii. Manack, când am ieşit afară, am lăsat deschisă uşa de la cutia mişcătoare. Cât eram acolo, ştiam că nu voiam să plece fără mine!

— Eşti un sculptor de flup lacom!

— Ştiu, Manack…

— Ai luat toată gloria!

— … eram foarte, foarte bucuros că încă mai aveam cutia. Ei se apropiau. I-am stropit cu arzătorul şi am urcat.

Lupte mortale se declanşară între Vampirii ce voiau să iasă şi cei care doreau să intre. Trei coturi mai sus, Giganţii Ierbii începură să se veselească. Într-o clipă, ar fi devenit nişte sălbatici.

— Ascultaţi! strigă Valavirgillin. Cred că acum este cel mai potrivit moment să plecăm. Majoritatea Vampirilor sunt încă la vânătoare, iar cei de aici sunt orbiţi şi ameţiţi. Dacă mai aşteptăm o zecime de zi, vânătorii se vor întoarce, iar noi va trebui să aşteptăm noaptea. Eu sunt extrem de flămândă. Aşa că plecăm acum!

Dacă sunt nebună, spuneţi o dată!

Toţi o priveau într-o tăcere întreruptă doar de ţipetele a mii de Vampiri.

— Acum! zbieră ea şi oamenii ei începură să alerge.

Louis zărise trei Marinari iţindu-se peste acoperişul Camerei Consultative. Dovedeau mult curaj, dar nu văzuseră nimic din ceea ce văzuse Louis. Fereastra de pe stâncă se opacizase, redevenind piatră neagră. Dispozitivul de spionat al Ultimului zăcea în întunericul de pe platforma de mărfuri, acoperită de caroserie, a unui vehicul cu şase roţi.

— Încă îi mai aud, Louis, şi îi miros, spuse Ultimul în Interplanetară. Stânca neagră deveni o fereastră întunecată. Un Păpuşar Pierson dansa şi nenumăraţi alţii în spatele lui se mişcau după acelaşi model; o pădure întunecată de şerpi cu un singur ochi.

Louis era amuzat.

— Dansezi în întuneric?

Ultimul se roti.

— Este un test de agilitate. Întunericul era destul de obişnuit, cu multă, multă vreme în urmă. Nu este imposibil ca întunericul să vină la oricare dintre noi.

Deci: se testaseră unii pe alţii, pentru privilegiile împerecherii, precum în Birourile Fertilităţii de pe Pământ. Ultimul îşi lustruia talentele.

— Pe cine poţi să auzi?

— Compania lui Valavirgillin. Chiar dacă uşile caroseriei de mărfuri sunt închise, pot să le disting vocile. Se organizează să-şi apere vehiculele. Acum sunt în mişcare şi înconjuraţi de Vampiri. Vrei să auzi?

— O clipă. Mă întreb, ce-au înţeles din dansul tău observatorii noştri Demoni.

— Cel mic şi-a schimbat poziţia constant. Cel mare a rămas nemişcat. Vrei să-l capturezi?

— … Nu.

— Ataşază-ţi translatorul de centrul reţelei. O să transmit.

Louis traversă apa puţin adâncă, până la stâncă. Rămăsese doar o uşă confuză spre Păpuşarii Pierson ce dansau în întuneric. Un punct negru, ca o inimă deschisă, plutea nesusţinut la nivelul nasului. Louis îşi apăsă translatorul peste el.

Auzea voci umane suprapuse peste strigăte animalice, de la bas până la tenor şi mai sus, agonie, şi furie, şi presiune. O dată, distinse un strigăt de surpriză şi durere, mai multe ţipete, apoi o bufnitură surdă, ca şi cum un cadavru ar fi căzut peste reţea. Altă dată, o auzi pe Valavirgillin strigându-şi ordinele, aşa cum nu făcuse niciodată în prezenţa sa. Altă dată, auzi doar un talmeş-balmeş de gemete.

După mai multe minute, ţipetele Vampirilor se stinseră. Apoi, extrem de supărător, izbucni o voce rece, muzicală şi învăluitoare, ce nu semăna a vorbire. Încetă la fel de brusc, lăsând în urmă o linişte inexplicabilă.

Vala se îndreptase spre aval, pentru că din direcţia amonte Vampirii reveneau de la vânătoare. Se deplasaseră mai bine de o zecime de zi, până ce se limpezise totul. Capete negre lustruite se iviseră la suprafaţa apei: Oamenii Fluviului ţineau ritmul cu ei.

Vehiculul Unu continua să înainteze, când Beedj deschise uşile caroseriei platformei de marfă şi intră înăuntru.

Vala aştepta.

Ceva greu se rostogoli afară.

Paroom. Săriră cu toţii pe el, să-l facă bucăţele, în timp ce prietenii săi loveau de sus şi de jos. Un Vampir o sfâşie pe Perilack. Vala aştepta.

Beedj urcă din nou lângă ea.

— Este mort, spuse el. Perilack nu arată prea rău. I-am spălat zgârieturile cu alcool. Crezi că o ajută cu ceva?

Vala aprobă din cap şi se întrebă dacă Buciuma şi Harpster se vor simţi ofensaţi… dacă vor înţelege de ce cadavrul lui Paroom fusese lăsat străinilor… Nu aminti nimic din toate astea urmaşului lui Thurl. Fusese în întregime propria ei decizie.

O fâneaţă se întindea departe de Fluviu. Părea un loc bun de vânătoare. Valavirgillin îi ţinea pe toţi grupaţi, şi îi obligase să poarte măştile din ştergare. Mai erau Vampiri prin împrejurimi.

Vala încărcase în vehicul baloturi de pânză şi ţesături din depozitele docului. Le oferise lui Rooballabl şi Fudghabladl o fâşie lungă de material ca un tifon pentru a prinde peşti. Se dovedise extrem de eficientă, şi acum aveau peşte la dispoziţie, pentru oricine ar fi dorit să mănânce.

Giganţii Ierbii găsiră o iarbă de râu acceptabilă. Exista mult vânat împrejur. Roşii şi Culegătorii nu mai aveau nevoie să aştepte focul. Oamenii Maşină pregătiseră o oală, plină cu rădăcini şi carne, gata să fiarbă.

Echipajul său se hrănea acum.

În timp ce aştepta, îşi examina cu atenţie oamenii. Tegger arăta mult mai bine, după ce mâncase. Forn şi Barok îşi pregăteau împreună cina. Era greu de spus dacă le mai era ruşine de contactul corporal.

Buciuma şi Harpster îngenuncheaseră la o distanţă de vreo douăzeci de lungimi de om, şi bine făcuseră, pentru că se hrăneau şi ei. Demonii găsiseră un hominid din Poporul Fermierilor, probabil un captiv al Vampirilor, căzut pe drumul spre Cuibul din Umbră. Se opriseră brusc şi acum trăgeau cadavrul în campus.

Din când în când, Vampirii mai apăreau din trecătoare. Vânzoleala din jurul Cuibului din Umbră îi atrăgea. În cele din urmă, Vala îşi dădu seama că trebuie să treacă pe acolo.

Treptat, poate numai din cauza foamei, starea ei de spirit se întunecase. Un capriciu extravagant o îndemnă să se îndrepte spre Demoni.

Buciuma o văzu venind. Ea îi ieşi în întâmpinare, pentru a nu se apropia prea mult.

— N-ai mâncat încă, spuse ea.

— Curând.

— O să ţi se îmbunătăţească starea de spirit. Am scăpat, Valavirgillin. Suntem liberi şi avem o poveste cu care nu se poate măsura nici un hominid.

— Buciuma, oare ce am realizat noi aici?

— Nu-ţi înţeleg punctul de vedere.

— Am venit. Ne-am croit drum în sus, am utilizat aproape toată ţesătura lui Louis Wu. Ne-am croit drum în jos. Am ucis câţiva Vampiri şi i-am alungat pe ceilalţi în ploaie. Ne-am pierdut un vehicul, l-am pierdut pe Paroom. Cu ce ne-am mai putea făli?