Larry Niven - Tronul Lumii Inelare

— Noi am explorat în timp ce tu ai dormit, şopti Warvia. Urmează-mă.

— Trebuie să-ţi spun ceva.

— Despre rampă? Am auzit. Ai înnebunit. Şi eu am înnebunit. Suntem încă o pereche. Dar, iubire, eu nu văd cum o să ajungem acasă.

Tegger oftă, uşurat că un asemenea coşmar putea fi rezolvat atât de uşor.

— Atunci, unde mergem?

— Am doar o jumătate de idee. Vino!

Alergau în zig-zaz pe o cărare dintr-un sistem de alei, urcau sau treceau peste conducte pentru a ajunge la nivelul superior, îşi creau uneori propria cărare.

Warvia îl conduse pe deasupra sălii de banchete, apoi în jos şi mai departe, în spatele coşului, în jurul lui, după care se aruncară pe burtă, atenţi la sunetul unui metal care era contorsionat.

Zgomotul încetă.

Warvia îi făcu semn să se retragă. Se ridică în picioare şi păşi în faţă.

— Foarte bine. Acum, spune-mi cum ai s-o cobori?

Harpster şi Buciuma reuşiseră să coboare pe spatele lor imensa placă de ceramică. Tăiaseră din ea nu mai mult de un deget grosime — trebuia să fie foarte fragilă, presupuse Warvia. Pe o faţă a plăcii era o reţea subţire de bronz de o formă geometrică extrem de complicată.

— Ne plac secretele noastre, spuse Harpster. Totuşi, această bucată nu poate ajunge jos decât într-un vehicul. Va trebui să-i spunem Şefei. Deci, cât de mult ştii?

— Te-am văzut cum o tăiai. Cum te-ai uitat după ea, după ce aţi scăpat de Tegger. Ce este? De ce o doriţi voi?

— Noi credem că este un ochi şi o ureche şi poate şi alte simţuri, spuse Harpster. Presupunem că îi aparţine lui Louis Wu şi tovarăşilor săi de dincolo de Arcadă.

— Noi credem că ei au fost cei care au recentrat soarele, îi sări în ajutor Buciuma. Asta i-a făcut imens de puternici. Noi am putea să le spunem cum să-şi utilizeze această putere, dacă am fi în stare să comunicăm cu ei…

— Dar Louis Wu a apărut brusc, într-un fel de tub zburător. Mai târziu, sursele noastre au văzut acel tub, sau unul asemănător, plutind deasupra Cuibului din Umbră. Oamenii Nopţii din alte părţi au raportat mai multe astfel de reţele. Trebuie să folosească la spionat.

Warvia îl întrerupse cu o întrebare.

— O să încerci să vorbeşti cu asta?

— O să încercăm. Dacă nu ne răspunde nimeni, atunci o s-o ducem unde poate să vadă ceea ce vrem noi.

— Tegger şi cu mine, spuse Warvia cu oarecare reţinere, nu ne putem întoarce acasă. Dacă Oamenii Nopţii ar vorbi de noi ca despre nişte eroi, am putea intra în alt trib de Păstori Roşii. Având asta în minte, unde intenţionaţi voi să călătoriţi?

Harpster izbucni în hohote de râs. Buciuma îl dojeni.

— Prostule! Ei n-au nevoie să meargă până la capăt. Warvia, noi… Nu, spune-mi mai întâi cât de mult poţi să rezişti la un şoc?

Femeia Roşie făcu un semn. Tegger apăru la vedere. Nu mai avea rost să se ascundă acum, răsese mult prea tare.

— Dacă tu crezi că ne mai poţi şoca, spuse ea, dă-i drumul şi pune-ne la încercare !

Harpster începu să vorbească.

Figuri imense, aplecate, se iţeau de pe stâncă. Doi Păstori Roşii şi doi Oameni ai Nopţii vorbeau secrete pe care nimeni nu trebuia să le audă.

Louis Wu era singurul care se amuza.

Louis îşi desprinse privirea de la spectacolul Ultimului. Pesemne că localnicii aveau impresia că asistă la momentele în care zeii le decideau soarta.

Marinarii fugiseră.

Nu remarcă nici urmă de Tonfierar sau Kazarp.

Ţesătorii erau toţi în jurul lui, dar mulţi dintre ei adormiseră. Copiii, toropiţi de somn, încercau să ţină ochii deschişi. Dimineaţă vor crede că au visat. Louis Wu se găsea singur în faţa acelor figuri imense.

Spuse în Interplanetară, numai pentru auzul Ultimului:

— Demonii aceştia au venit de departe ca să fure o reţea. Înseamnă că într-adevăr vor să vorbească cu tine.

Imaginea se schimbă. Într-o clipită, se transformă în harta în infraroşu a bazinului satului: apa neagră, luminiţele slabe ale Ţesătorilor dormind pe mesele joase, strălucirea mai pronunţată a epidermei descoperite a lui Louis Wu… şi o reţea ce strălucea în spatele său şi alta alături de Camera Consultativă.

Kazarp şi Tonfierar erau ascunşi în iarba înaltă. Demonii priveau şi ei. Se recunoşteau oare?

Feţele uriaşe se stingeau. Reţeaua şi suportul ei de ceramică rămăseseră în întuneric. Acum, stânca nu mai părea decât o rocă oarecare întunecată.

Soarele nu era decât un ghem de lumină ce strălucea palid printre nori, când Valavirgillin se ridică din pat, să vadă ce este cu agitaţia aceea.

Era vorba de Roşii şi de Demoni care ghidau patru Giganţi ai Ierbii, care, la rândul lor, cărau o bucată uriaşă de cărămidă în jos, spre Strada Amfiteatru. O bucată de cărămidă având pe una din feţe o reţea din fire de bronz. După felul cum se mişcau, era destul de grea. Se îndreptară spre Vehiculul Doi, o aşezară cu o margine pe treapta laterală şi îşi traseră sufletul.

Demonii începură să vorbească. Roşii încercau să-i întrerupă, dar aveau prea puţine şanse.

După ce se încheiară toate conversaţiile, reţeaua şi suportul ei se odihneau pe podeaua platformei de mărfuri din Vehiculul Doi. Culegătorii somnoroşi ieşiră şi ei afară, să se alăture entuziasmului general. Demonii somnoroşi se refugiară sub un coviltir. Totul începea să se liniştească.

„Undeva, în spatele norilor negri”, gândi Valavirgillin, „umbra aluneca într-o parte, pentru a dezveli soarele”. Singura lumină ce răzbătea prin furtună era un dans frenetic de fulgere.

Patru Culegători şi Valavirgillin mărşăluiau prin ploaie spre vârful Străzii Amfiteatru. Intrară în dom, urmaţi de toţi hominizii, în afară de Demoni, şi urcară treptele gigantice spre bucătăria uimitoare.

Silack se ghemui singur în cutia mişcătoare. Numai ceilalţi Culegători ştiau cum fusese ales el dintre toţi. Ţinea destul de lejer arzătorul în braţe.

— Îndreaptă-l spre perete. Fie că este un Vampir, fie că este altceva , îl sfătui Manack.

Era un pic nervos şi ţinea un pistol din arsenalul Oamenilor-Maşină. Avea nevoie de ambele mâini.

— Am să cobor imediat după tine cu nimic altceva decât asta, iar când voi ajunge jos o să am nevoie de lumină. Vreau să văd ce vine spre noi. Prima ta mişcare, când se deschide uşa, este să-mi dai lumină .

Îl încuiară pe Silack şi lăsară maneta în jos. Era suficientă lumină să se vadă cablul vibrând; şi destul zgomot.

Uruitul motorului încetă.

Aşteptau.

Manack încercă să mişte maneta. Nu răspundea la o acţionare uşoară. Vala îl opri să folosească forţa.

Maneta se ridică singură şi cablul începu să vibreze. Aşteptau să apară cutia prin ferestruica uşii.

Silack se rostogoli afară şi trase puternic aer în piept.

— Lumină! zbieră el.

Perilack se repezi la el şi îl apucă strâns în braţe. Silack continuă să vorbească peste umărul ei:

— Îmi pare rău, Manack, dar panoul era chiar acolo şi m-am gândit că mi-ar plăcea să plec repede după ce rotesc întrerupătorul şi, flup, am avut dreptate! Am aprins toate luminile o dată şi…

— Sunt aprinse ? izbucni Perilack.

— Da , răspunse simplu Silack şi cei din jurul său dispărură într-o clipă.

Valavirgillin răsufla din greu, aproape epuizată, când ajunse pe Strada Rampă. Culegătorii şi Roşii erau cu mult înaintea ei şi a celorlalţi Oameni-Maşină. Giganţii Ierbii tropăiau în spatele lor.